Scriam, în articolul precedent, despre „infracțiunea de sustragere cu intenție” de care a fost acuzat Eminescu. Aminteam și despre faptul că Maiorescu, pe care unii îl învinuiesc, absurd, de complot pentru asasinarea poetului (!!), a comis două flagrante ilegalități în intenția de a-l sprijini și proteja. De formație nemțească, alergic la orice încălcare de „verboten”, mentorul Junimii l-a numit pe protejatul său la Biblioteca Universității, deși nu îndeplinea principala condiție: studii superioare atestate de o diplomă de absolvire. O a doua încălcare a legii, de astă dată doar bănuită, dar foarte probabilă, era izvorâtă din aceleași bune intenții: se poate crede că, în calitatea sa de ministru al Învățământului și Cultelor, Maiorescu i-a facilitat lui Eminescu obținerea unei diplome de bacalaureat, deși nici un document și nici un biograf nu oferă vreo informație privind susținerea unui astfel de examen la Liceul din Botoșani.
S-a făcut mare tapaj pe tema intenției unor universități private de a admite (provizoriu) candidați fără bacalaureat, cu condiția prezentării diplomei cel târziu în anul II de studii. Sistemul nu numai că funcționează în alte țări, dar are și… tradiție universitară. În 1869, când s-a înscris la Universitatea din Viena, Eminescu n-avea bacalaureatul. Exista, însă, forma de frecvență „auserordentlicher Hőrer”, care dădea dreptul la audierea cursurilor, urmând ca primul examen să fie susținut când se va face dovada trecerii bacalaureatului. Înscriindu-se, apoi, la Universitatea din Berlin, poetul era de acum în posesia unei astfel de diplome – obținută nu prea se știe cum. Că înzestrarea intelectuală a ipoteșteanului, cultura sa impresionantă și, de ce nu, geniul incontestabil ar justifica acordarea de șapte diplome, una peste alta, e altceva – legea rămâne lege.
Revenind la „procese”: Petrino acuza furtul unui „dulap boit galben cu geamuri, unui dulap boit cenușiu, două foteluri îmbrăcate cu piele verde și mușama, o masă de frasin în formă eliptică (sic!)”, care „se află fără justificare în locuința fostului bibliotecar”. De remarcat faptul că Eminescu adusese piesele de mobilier înapoi încă înainte de începerea instrucției. Nu recuperarea lor îl interesa pe Petrino, care, în 1876, sărise în barca liberalilor ajunși la putere, ci „înfundarea” unui oponent politic. Când se amestecă politicul, totul devine aproximativ și se maculează! Dar ce-i cu dulapurile „boite” și de ce le-o fi sfeterisit poetul? Numit revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, Eminescu n-avea nici un fel de sediu al Revizoratului. Pe atunci nu exista RAPPS, nici nu se făceau achiziții grabnice de bunuri și servicii, așa că noul revizor școlar a fost nevoit să improvizeze un sediu în propria-i cămăruță de la Trei Ierarhi.
Este de închipuit câte chintale de hârțogărie necesită funcționarea unei instituții ca aceea a revizoratului pe două județe (state de funcțiuni, numiri, revocări, plângeri, programe analitice, manuale, rapoarte de inspecție, legislație, corespondență cu ministerul, prefecturile, primăriile ș.a.m.d.). Revizorul trebuia să le îndosarieze și să le depoziteze undeva la îndemână. Unde? Solicitanții care veneau la Revizorat nu puteau fi primiți într-o încăpere mobilată cu masă, scaun, pat de lemn și ladă pentru rufărie. Cedând propria cameră instituției și mobilând-o cu câteva piese împrumutate, considerate „prisoselnice” la Bibliotecă, Eminescu nu numai că nu și le „apropia” (citește „apropria”, după cum trebuie îndreptată și o altă exprimare improprie a autorului, „fortuit” cu sensul de „forțat”), ci era autorul unui act de generozitate greu de închipuit astăzi.
De altfel, anchetând „cauza”, judecătorul de instrucție a considerat că și paguba, și intenția sunt inexistente, așa că acest capăt de acuzare a fost respins. Cât privește „furtul” cărților, povestea e mai lungă și mai complicată. Voi reveni.
