Problemele neașteptate ale vieții

Oricine a ajuns să parcurgă măcar jumătate din calea vieții sale a putut constata, cel puțin în anumite momente, că deodată îi scapă cu totul controlul asupra existenței sale și că evenimentele îl conduc, precum o avalanșă, spre stări și situații pe care inițial nu le-a prevăzut. Sau, dacă le-a prevăzut și a făcut tot posibilul să le evite, în ciuda acestui calcul, evenimentele tot nu au putut fi rânduite după cum ar fi dorit omul. Ei bine, în astfel de cazuri, starea de echilibru a omului se schimbă într-una de o fragilitate deosebită, în care toate atârnă parcă de un fir de ață. Dar și lăuntrul omului reacționează atunci și, de la stabilitatea emoțională oferită de siguranța stăpânirii asupra lucrurilor și datelor vieții acesteia, ajunge să-și piardă stăpânirea de sine, îi slăbește puterea voinței și poate cădea pradă, dacă nu gândurilor și faptelor necugetate, neapărat confuziei și impasului. Iar orice încercare omenească de a-i reda speranța în mai bine se izbește de zidul neînțelegerii pricinii pentru care el a ajuns în acel punct și a fost subiectul unor evenimente cu totul neașteptate.
Însă toți, fără nici o excepție, trecem la un moment dat prin astfel de evenimente în fața cărora nu avem nici o explicație, însă avem în schimb, deodată, revelația neputinței noastre, după ce până cu puțin mai înainte ne credeam puternici, chiar dacă nu spuneam asta cu glas tare. O posibilă explicație ne-ar putea veni, cu siguranță, de la cei care au trecut prin astfel de experiențe, dar nu oricum, ci au trecut înțelegând sensul lucrurilor acestei vieți, care nu este doar unul omenesc și trecător, ci în primul rând veșnic și dumnezeiesc. Astfel, Sfântul Isaac Sirul, spre pildă, spune, ca și cum ar preveni pe tot omul, să se aștepte în mod sigur la unele lucruri neprevăzute: „De aceea trebuie să le lași pe toate în seama preștiinței lui Dumnezeu și să nu crezi că e ceva neschimbat în viața aceasta” (Cuv. IV).
Înțelegerea faptului că nici un lucru al acestei vieți și al acestei lumi nu este definitiv și neschimbat în esența lui este, desigur, un mare pas în existența omului și în modul său de a se raporta la lucruri și evenimente. Totuși, s-ar putea întreba cineva, această înțelegere ne poate face mai puternici și mai stăpâni pe noi înșine în situațiile în care de obicei suntem doborâți? Probabil că nu cu totul, dar cel puțin omul nu mai este luat pe nepregătite în ceea ce până la urmă este firesc să se întâmple. Dar cel mai mare câștig din înțelegerea schimbărilor inerente ale vieții e, cu siguranță, vindecarea de iluzia puterii și a stăpânirii asupra propriei vieți. Cel puțin așa ne sugerează același Sfânt Isaac: „Să nu-ți crezi ție că ești puternic până ce nu vei fi ispitit și nu te vei afla rămânând neschimbat” (Cuv. IV).
Este extrem de interesantă această precizare a Avvei Isaac, întrucât, pe lângă certitudinea unor momente de cumpănă ale vieții, el atrage atenția asupra unui element capital, anume capacitatea de a rămâne neschimbat în diferitele împrejurări ale vieții, ca semn al adevăratei puteri. După sfântul nevoitor, puterea nu stă nici în avuții, nici în autoritate, ci în această uimitoare capacitate de a rămâne același în orice situație, fie prielnică, fie potrivnică. Dar care dintre oameni ar putea rămâne neschimbat în evenimente precum sărăcia, boala, moartea? În mod sigur nici un om, oricât de puternic ar fi el, nu ar putea să rămână neschimbat numai prin propriile lui forțe. Nici unul dintre oameni nu poate aceasta, cu excepția celui care crede. Toate neputințele sunt rezolvate prin credință. Și, în chip surprinzător, chiar și pe cel mai slab credința îl întărește, potrivit mărturiei Avvei Isaac: „Îndoiala inimii aduce sufletului frică, iar credința poate întări hotărârea chiar și în vremea tăierii mădularelor” (Cuv. I).
Nu de puține ori și pe noi, cei care ne numim creștini, ne-au smerit și ne-au înfricoșat întâmplările vieții acesteia, dar tot de atâtea ori, după puțină vreme, pronia lui Dumnezeu a adus, cum numai El știe, iarăși liniște în suflet și sens în înțelegerea planului lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi, pentru că El nu lasă nici o întâmplare fără ieșire și fără descoperirea unui înțeles mai adânc. Atunci frica piere și ea de la sine și omul se convinge prin ceea ce el însuși trăiește de nemincinosul cuvânt al Apostolului care zice: „Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci odată cu ispita va aduce și scăparea din ea” (1 Cor. 10, 13).
(Ziarul Lumina)