„Proastă, dar așa se cere”

La Biblioteca Județeană din Suceava a fost evocată personalitatea dramaturgului dornean Ion Luca, cu prilejul lansării cărții „Teatru esențial” (ediție datorată lui Nicolae Cârlan) și al împlinirii a 45 de ani de la moartea scriitorului. După scurgerea a 7 decenii de la publicarea piesei „Salba reginei” și a 84 de ani de la cea dintâi premieră („Iuda”, la Teatrul Național din București), dramaturgia lui Luca își păstrează și interesul, și stranietatea, în pofida totalei ignorări actuale din partea teatrelor, televiziunilor, cinematografiei. În perioada interbelică a fost un răsfățat al scenei românești, jucat de marile teatre naționale, distins cu importante premii, tradus în alte limbi, elogiat de critică. În egală măsură detestat de directorii teatrelor și, uneori, chiar de puținii săi apropiați. Încercând să demonstreze că un condeier poate trăi din scrisul său, dramaturgul asalta teatrele și editurile cu incomode și insistente pretenții financiare (la urma urmei, îndreptățite). Amicii trebuiau să știe și să recunoască fără crâcnire că Ion Luca este cel mai mare dramaturg român (ceilalți, inclusiv Caragiale, n-au nici o valoare!), că piesele lui sunt impecabile și că o imensă cabală națională îi primejduiește încununarea cu lauri.
L-am cunoscut îndeaproape în două rânduri: în copilărie, când, împreună cu părinții, mi-am petrecut câteva dintre vacanțele școlare în casa lui de pe strada Parcului nr. 37 din Vatra Dornei, și foarte târziu, cu un an sau doi înaintea morții, când mi-a propus (eram directorul singurei edituri din această parte de țară, „Junimea”) tipărirea câtorva piese mai puțin cunoscute. L-am refuzat – fapt pe care nu voi înceta niciodată să-l regret. Adevărat, nu demult îi apăruse, la Editura pentru literatură din București, volumul „Icarii de pe Argeș”, ce cuprindea cam tot ce se considera atunci publicabil. Luca dorea ca și celelalte piese (propunea „Salba reginei”, „Ra”, „Javra pământului”) să vadă lumina tiparului, dar era absolut imposibil: abia se „implementase” jalnicul „spirit de la Mangalia”, Cenzura tăia grabnic, pe unde întâlnea, până și cuvințelele „biserică”, „înger”, „suflet”, „ceruri”, iar „Salba reginei” se nutrește din episodul răstignirii lui Iisus și trădării lui Iuda! (Cu adevărat de neînțeles este de ce nu se joacă piesa acum!)
Puteam, totuși, găsi, în zecile lui de scrieri, multe nepublicate, texte, să le spun astfel, pasabile în vremea aceea – deși sunt aproape sigur că, intratabil și inflexibil, n-ar fi acceptat decât sumarul dorit de el. Am avut atunci senzația că Ion Luca, doctor în Drept și-n Teologie, trăia cu totul izolat într-o lume revolută, solid fundamentată pe alte temeiuri, că se străduia zădarnic să înțeleagă ce se petrecea în „noua literatură” română și că toate încercările de a se urca din mers într-un tren ce n-avea cum fi al lui erau sortite eșecului. Era, desigur, conștient de cele ce se întâmplă României și lui i se întâmplă, fiindcă într-o scrisoare anunța că „Încep să scriu o piesă proastă, dar așa se cere acum”.
Teatrul lui vitalist, cu filon tradițional românesc și cu largă deschidere către orizonturi până atunci necartografiate în dramaturgia noastră, este adesea etichetat ca „teatru religios”. Am căutat definiția teatrului religios și n-am aflat decât trimiteri la spectacolele parohiale cu scene inspirate din scrierile sfinte – motiv pentru care aș considera dramaturgia lui Luca drept Teatru și atât. Nutrită din filosofia clasică, dintr-o solidă cultură teologică, dar și din fila cronicii și din bogăția mitului românesc, literatura lui dramatică (mă refer, în spiritul titlului cărții, la „teatrul esențial”) n-avea cum fi acceptată în anii proletcultismului victorios. Iar autorul, oricât s-ar fi străduit (și a făcut-o din greu!) nu putea nicicum prinde cadența oarbă a defilării plutonului lui Dan Deșliu & comp. N-ar trebui neglijat nici un anume gust al epocii, și el vinovat de coborârea lui Luca în desuetudine. Cine mai agreează astăzi teatrul în versuri? Și încă „cu rime pline, nerepetate”!
Dar situațiile din contemporaneitate mai pot susține credibil, la aceeași intensitate, conflictul dramatic? În „Morișca”, toată năucitoarea vânzoleală pornește de la o nuvelă a unui anonim, publicată din eroare într-o revistă. Nuvela se arată a fi formidabilă și toată țara cade-n fund, redactorul-șef ajunge ministru ș.a.m.d. Să presupunem că, în anul de grație 2017, s-ar publica undeva la noi o scriere la fel de nemaipomenită. Ce s-ar întâmpla? Mai întâi o tăcere apăsată, o reacție-două de apreciere ici-colo, nu prea băgate în seamă, urmate de o replică din cealaltă tabără gazetărească, care ar descoperi fie că-i vorba de un plagiat, fie că autorul are cine știe ce compromițătoare antecedente politice. Și cam atât… Din fericire, opera lui Ion Luca tezaurizează, alături de scrieri făcute, iar nu născute, destulă literatură autentică și prețioasă care să-i justifice locul în respectul nației și să determine, între altele, barem reașezarea plăcii memoriale, abuziv dată jos de pe zidul casei din Vatra Dornei.