România este singura țară din Uniunea Europeană cu ciclu nuclear complet, nu depindem deocamdată de nimeni, și asta pentru că încă se mai exploatează zăcământul de uraniu de la Crucea și Botușana, în județul Suceava. Ce se scoate de la Crucea merge la Uzina de Preparare și Prelucrare a Minereului de Uraniu Feldioara. Pulberea sinterizabilă de dioxid de uraniu produsă aici reprezintă materia primă pentru fabricarea combustibilului nuclear de tip CANDU, la Fabrica de Combustibil Nuclear de la Pitești. Aici sunt produse pastile de uraniu care sunt transportate apoi, în condiții de maximă siguranță, la cele două unități de la Cernavodă, care asigură aproape 20% din producția de energie electrică necesară consumului țării. În fiecare an, cele două reactoare de la Cernavodă consumă câteva mii de fascicule de uraniu, fiecare având câteva zeci de kilograme de pulbere. Datele exacte despre cât se produce la Crucea sau la celelalte structuri din ciclul nuclear intră sub incidența informațiilor clasificate. În vremurile bune, Crucea avea peste 3.000 de locuitori. Astăzi sunt puțin peste 2.000.
După 18 ani de explorări, a apărut IMR Crucea
Aura secretului de stat se împletește cu superstițiile locale, astfel că legenda se întrepătrunde cu adevărul când vorbești cu localnicii despre viața lor în jurul minei de uraniu. Câțiva foști mineri, cu vârste între 46 și 87 de ani, ne spun poveștile lor și ne explică faptul că nimeni nu a putut dovedi că foștii mineri de la Crucea și familiile lor sunt mai bolnavi decât restul lumii. Leucemia și alte forme de cancer, impotența sau bolile mintale asociate iradierii sunt considerate de localnicii din Crucea ”invenții gazetărești”, care nu sunt susținute cu nimic din realitate.
Petru Drozman are 66 de ani. Localnic din Crucea. Este miner din 1982, a fost tehnician specialist în normare și secretar de partid la producție. În 1974 a urmat cursuri de specialist în studiul muncii și, pentru că era din zonă, a fost pe lista viitorilor angajați ai Întreprinderii de Metale Rare (IMR) Crucea.
”Cercetările pentru uraniu au început din 1962-1963. Înainte de anii ‘60 s-au exploatat pirită și calcopirită, complex de neferoase. În 1965 activitatea de cercetare geologică a Secției II Tulgheș a înființat la Crucea un sector de explorări care au evidențiat zăcământul de uraniu Crucea-Botușana, iar lucrările executate în cei 18 ani de explorări au condus la înființarea în anul 1983 a Exploatării Miniere Crucea, cu scopul valorificării minereului de uraniu”, ne-a spus fostul miner.
Angajările au început din 1982 și la 1 mai 1983 a avut loc deschiderea efectivă, cu o lună mai devreme decât era planificat. Unii au venit la Crucea de bunăvoie, atrași de posibilitatea unui câștig bun, mult peste salariul unui medic sau profesor universitar. Alții, pentru că era singura slujbă la care mai aveau acces.
”Au venit aici și cei care au participat la mișcarea minerilor din Valea Jiului și cei de la mișcarea studențească din Iași. Unul dintre ei, Cornel Lupescu, a și rămas aici. Au cerut «lumină să învățăm și apă să ne spălăm». I-a trimis la apă și la lumină. Uraniul este un metal rar, exploatarea se face în condiții speciale de securitate. Munca este mult mai greoaie, dar minerul avea tot ce-i trebuia la gura transversalei. Metal, lemn, salarii bune, echipament de protecție, masă caldă. Întreprinderea avea cabinet medical, cu doctor și asistentă. La vremea aceea (n.r. – din timpul comuniștilor, până în 1993-1995) lucrau aici peste 3.000 de oameni din Suceava, Botoșani, Iași, Vaslui și Neamț și se câștiga foarte bine”, povestește Petru Drozman. Își amintește că trei ani la rând IMR Crucea a luat ”Ordinul Muncii” clasa I și în 1989 ”Erou al Muncii Socialiste”. O brigadă făcea într-o lună 100 de metri de galerie, cele 40-50 de ”rabe” (camioane mari RABA) făceau 3-4 drumuri pe zi, pe o șosea netedă ca în palmă. Azi mai sunt trei camioane și drumul spre mină ”e vai de capul lui”.
”Cei care pleacă de aici la țară, în 3-4 ani, maximum 6, mor”
La început, oamenii din Crucea nu s-au înghesuit să meargă în mină. ”Erau învățați la aer curat, nu i-a tentat să lucreze la mină, pe urmă au început să mai vină. Anual, o brigadă de medici de la Bihor făcea fiecăruia un control medical sever. Concediul de odihnă începea de la 48 de zile lucrătoare, până la 54 de zile lucrătoare, salariul era bun și s-a mai schimbat optica”, spune fostul miner. Nu crede că munca în mina de uraniu ruinează sănătatea, spune că astea sunt ”invenții gazetărești”.
”Nu se moare de uraniu. Este periculos numai în abataj, în subteran, când concentrația de radon este mare. Valoarea de radiații la Iași e mai mare ca la Crucea. Aici este metal în minereu, concentrația este mică”, afirmă Petru Drozman.
Același lucru îl spune și Vasile Sandu, la 46 de ani proaspăt pensionar. A lucrat aproape 23 de ani în subteran, la uraniu și la cupru, la Leșu Ursului. A fost mecanic de locomotivă la trenul cu vagonete în care se încărca minereul în subteran. Acum are o pensie de 1.121 de lei pe lună, după ce, până în noiembrie 2014, a avut un salariu net de 1.900 de lei. Ne spune cu mândrie că de curând soția lui a născut încă un copil, deci nu este adevărat că minerii de la 40 de ani nu mai pot avea copii. ”Nu te îmbolnăvește uraniul, sunt mineri care au peste 49 de ani și fac copii. Singura boală pe care am avut-o este o hernie de disc operată. Cauza a fost un accident în mină, în 2010”, afirmă Vasile Sandu.
Insist că totuși munca în mediu radioactiv influențează sănătatea și cunosc destule cazuri de foști mineri care s-au prăpădit înainte de vreme. Îmi explică Petru Drozman de ce: ”Mulți au murit după ce au plecat din acest mediu. Cei care pleacă de aici la țară, în 3-4 ani, maximum 6, mor. Au murit ingineri, oameni tineri. Mulți au murit de inimă. Eu am o tromboflebită, dar nu e de la uraniu. Am băut și am fumat până la 80 de țigări pe zi. De la 1 ianuarie 1993 n-am mai pus țigară și alcool în gură. Dacă vrei neapărat să pleci, o dată la câteva luni trebuie să te întorci, să mai stai puțin aici”.
La discuție mai vin și alți foști mineri – primarul de Crucea, Dorin Rusu, viceprimarul Constantin Prahuza, un bătrân de 87 de ani, Grigore Ciucă, un inginer care a dat agronomia pe minerit – Vasile Bîtcă. Încetul cu încetul ajungem și la boli.
”Femeile sunt mai sensibile. Toate femeile care au lucrat la butcă (n.r. – gheretă plasată la circa un metru distanță de locul unde se depozita minereul până era încărcat și transportat la prelucrare) toate sunt fete mari (n.r. – au suferit histerectomii). Din 1983 până în 1998, la butcă au lucrat 20 de femei. Toate sunt operate. Soția mea este operată de 16 ani”, spune Petru Drozman.
Primarul Dorin Rusu completează și el: ”Mai fac unii cancer la plămâni, leucemii, dar ține de om. Dacă mănânci mâncare bună, te odihnești și faci duș obligatoriu, la ieșirea din schimb și acasă, ajungi la 70-80 de ani. Cei mai expuși la radiații sunt cei din butcă și de la transport”.
Toți cad de acord că la abataj radiațiile gamma sunt cele mai periculoase. Poate se face cancer și de la uraniu, dar mai greu. Este adevărat că foarte mulți mineri nu mai au dinți de la 40 de ani, dar, mi se spune, ”dinții cad din cauza curentului din galerii, de asta oamenii fac paradontoză”.
În anii ‘70, familii întregi au murit din cauza silicozei
O problemă cu adevărat serioasă a fost silicoza, dar asta în trecut, spun ei, în anii 1968-1970, când în minerit se perfora pe uscat. Constantin Prahuza povestește că la vremea aceea, în 4-5 ani de mină făceau silicoză și erau gata: ”Au murit familii întregi de silicoză. Muscă, Săndenii, Prahuzenii, Muscanii, Sincărenii. Au fost șapte frați Maloș, erau veniți aici din altă parte. În funcție de cât erau de tineri, zăceau 3-4 ani acasă și mureau. Cei tineri mureau mai repede, erau mai cruduți. Mult mai mulți mor de silicoză, nu de uraniu. Dacă rămân la Crucea mai au o șansă, la noi este un mediu conservativ, protejat de munți. Aerul uscat, de țară, îi omoară”.
Constantin Prahuza are 63 de ani. Pensionar de la galeria 18. A fost strungar la exploatarea de cupru de la Gura Humorului. Tatăl său a fost tot miner, artificier, în subteran, la Leșu Ursului. A murit în accident de mină când Constantin avea 6 ani. A mai avut 16 veri, Prahuzenii, care au murit toți de silicoză. Cel mai în vârstă avea 46 de ani: ”Nici nu se știa de silicoză pe atunci. Săndenii, Rusenii, Muscanii, vreo 60 de oameni au murit în 3-4 ani. Se spunea la comuna Crucea că era Valea Plângerii, prin anii ‘68-‘70”.
Cel mai viu argument că la Crucea nu se moare de la uraniu este Grigore Ciucă, de 87 de ani. A lucrat la galeriile 17, 18 și 5 Moldova. Cu totul, 20 de ani lucrați în mină, din care la IMR, 6 ani. Dulgher în subteran. A început cu un salariu de 720 de lei. A ieșit la pensie la 60 de ani, în 1988, cu 3.785 de lei. Acum are 1.550 de lei pensie. Este născut la Piatra Neamț, la mină a venit după armată și aici a rămas. Nu s-a îndepărtat de Crucea decât o singură dată, când a fost cu bilet de la întreprindere în stațiune, la Eforie. Are doi băieți, amândoi pensionari de la mină. Ei au lucrat numai la uraniu. ”Viața lungă ține de om, de cum are grijă de el fiecare. Eu n-am fost obișnuit cu băutura. De fumat am încercat o dată, în armată. Îmi era foame și am luat o țigară. N-a mers. Toată viața am avut în buzunar bomboane și ciocolată, iar acasă, carnea și laptele nu mi-au lipsit. Și am ajuns la 87 de ani”, spune mândru Grigore Ciucă.
”Dacă ajungi să te plictisești, ai terminat-o. E moarte curată să stai, să nu te miști”
Stilul de viață adoptat este secretul, confirmă și Vasile Bîtcă. El are 62 de ani. Absolvent al facultății de Agronomie din Iași, în 1978, a lucrat 8 ani ca inginer agronom, iar din 1986 a venit la mină. Mai întâi vagonetar, în subteran, la uraniu. Pe urmă a făcut cursuri de miner și artificier. ”Ca inginer agronom aveam 1.500 de lei salariu. Doi copii, nevastă-mea era economistă la fermă și avea salariu 500 de lei. Aici am primit apartament de la IMR, salariu de 5.000 de lei. De zece ori salariul neveste-mii. Am două fete profesoare, una la Borca și una la Crucea, dar amândouă locuiesc aici. Au mai fost cu studii superioare care au venit și s-au făcut mineri. Profesori de matematică, unul de pe la zootehnie. De 14 ani sunt la pensie, după 15 ani de subteran. De 29 de ani sunt la Crucea. Am și pământ aproape de Huși, acolo merg și fac agricultură. Dacă muncești ești acceptat foarte ușor oriunde. Pensia este de 20,5 milioane (n.r. – lei vechi), dar nu trăiesc din pensie. Anul trecut am făcut 50 de milioane de lei vechi din vânzarea hribilor. Din 15 mai până la 1 noiembrie am predat 1.000 de kg la centrul de colectare. E o plăcere să mergi la cules afine, la merișoare. E munte, liniște, frumos”, afirmă fostul agronom.
Potrivit lui, ”nu trebuie să mori de radiații, dă un prost cu mașina peste tine și ești gata”. Spune că la mină trebuie să fii prudent, atât în ceea ce privește securitatea muncii, cât și cum îți duci viața după ce ieși din mină: ”De 18 ani nu mai fumez deloc. Mâncare bună, mișcare, sunt maestru în șah, joc șah online, cresc porci, păsări, merg la bureți, împletesc ciorapi când stau la televizor. Am învățat de la fete, împletesc și legat la ochi sau pe întuneric. Dacă ajungi să te plictisești, ai terminat-o. E moarte curată să stai, să nu te miști”.
De la interlocutorii mei mai aflu că circa 20-30% dintre foștii mineri au probleme cu alcoolul. Când se dădeau banii la mină erau pline drumurile de bețivi, mai ales cei din colonie, de la blocuri.
Oamenii din sat n-aveau timp să bea. Aveau acasă gospodării, pământ, animale de îngrijit. Și cică spre băutură s-au aplecat mai ales femeile, că bărbații plecau la șut și ele n-aveau ce face, se apucau de băut. Băutura, grija gospodăriei sau o slujbă se pare că au fost singurele alternative pentru soțiile minerilor, care nu au nici ele o viață ușoară.
Soțiile minerilor
Adela Lupescu este frizeriță. Soție de miner. Soțul ei era student la matematică la Iași, în 1987, în anul II. După mișcările studențești, a încercat să se întoarcă la facultate, dar nu s-a putut. Era din Ciocănești, așa că a venit la Crucea. A cunoscut-o pe Adela, s-au căsătorit și au rămas în sat. ”Mult a stat la poarta IMR-ului până l-au angajat. A fost primul miner din familie, sperăm că și ultimul. Unicul nostru fiu a emigrat la 23 de ani în Olanda. Soțul spunea mereu că e greu și mizerie, dar eu n-am fost niciodată să văd. O superstiție a minerilor zice să nu-ți duci niciodată femeia în subteran”.
Sofia Mazda este văduvă de miner. Soțul i-a murit în 1988, în urma unui accident de tren. A rămas văduvă la 31 de ani, cu patru copii. Cel mai mic avea un an și 8 luni când și-a pierdut tatăl. Astăzi, toți băieții sunt la muncă în străinătate, numai fiica Sofiei este acasă. Și chiar dacă îi este greu cu fiii plecați, în mină nu i-ar vrea. Deși, ne spune, nu crede că uraniul afectează sănătatea. Și soțului ei, fost lăcătuș mecanic în subteran, ”îi mai cădea părul, îi cădeau dinții”, dar ”nu cred că de la uraniu”.
La deschiderea exploatării de uraniu, localnicii nu s-au înghesuit să se angajeze. Astăzi, când activitatea s-a redus la o treime din ce era în vremurile bune, mina a devenit singura alternativă la o slujbă decentă pentru săteni. Un tânăr din Crucea ne spune că sunt foarte mulți asemenea lui, care ar vrea să se angajeze la mină, dar se vorbește de șpăgi de 2.000-3.000 de euro. ”Sunt o grămadă de băieți din sat care s-ar angaja, dar văd că preferă să-i aducă din alte parte, cu autobuzele. Sunt pensionari care nu vor să iasă, să lase locurile libere la ăștia mai tineri, și jegosul ăsta de stat permite. O să mă duc în străinătate să lucrez, măcar știu că nu mă mai freacă ăștia”, spune cu năduf. Îl întreb și pe el dacă nu îi este frică de radiații. ”Cică cei care vin din altă parte sunt mai expuși. Noi, cei de aici, nu. Și dacă pleacă din Crucea se cam gătesc. Au mai murit din sat și mai tineri, dar nu știu dacă de la uraniu. Nu-i drept să se spună că se moare de la uraniu. Se exagerează. Spun așa numai ca să închidă mina. Sunt atâția pensionari care trăiesc bine mersi”, a fost răspunsul lui. ”Peste tot se moare”, mai completează.
Merg în cimitirul vechi ”Sfinții Constantin și Elena”, unde biserica s-a reconstruit în 2011, după ce a ars. Aici sunt mormintele familiilor care au întemeiat satul: Prahuza, Sandu, Panaite, Rotundu…
Majoritatea lucrau la mină, până s-a aflat de silicoză. Aici sunt și cei 16 veri ai tatălui viceprimarului, toți morți de silicoză. Din spatele bisericii se zărește al doilea cimitir, mult mai mare, care poartă numele sfinților Mihail și Gavriil.
Din cimitir se văd și cele două dealuri care ascund bogățiile țării. În stânga uraniul și în dreapta cuprul. Și casele frumoase, de oameni gospodari. Și drumurile comunale, toate betonate, lucrări făcute cu fonduri europene.
În 2015, Crucea mai are 2.159 de locuitori. În mină lucrează circa 700 de oameni. Până în 1990 erau mult peste 3.000 de locuitori. În cele două cămine de nefamiliști stăteau și cinci în cameră. În 1997 a plecat primul val, cu trei, patru salarii compensatorii. Prima păcăleală.
Zăcământul de la Crucea este în curs de epuizare
Strategia Energetică Națională (SEN) pentru perioada 2015-2035, lansată în dezbatere publică din decembrie 2014 până în 10 ianuarie 2015 de Departamentul pentru Energie, arată că CNU are în vedere construcția unei noi capacități de prelucrare și rafinare a uraniului, cu tehnologii avansate, în plan fiind zăcământul uranifer Tulgheș-Grințieș.
”În prezent, singura exploatare de uraniu activă în România este localizată în județul Suceava și asigură producția de minereu uranifer prin exploatarea a două structuri mineralizate, respectiv Crucea și Botușana. Cu o vechime în exploatare de 26 de ani, zăcământul Crucea-Botușana este în curs de epuizare. În perspectivă, CNU are în vedere atragerea în circuitul economic a unui nou perimetru din zona Carpaților Orientali, zăcământul uranifer Tulgheș-Grințieș. În acest context, există posibilitatea construirii unor noi capacități de prelucrare și rafinare, cu tehnologii avansate, care să asigure creșterea gradului de recuperare a uraniului și reducerea costurilor de producție”, se notează în documentul citat.
Potrivit acestuia, resursele naționale de uraniu și stocurile de concentrate tehnice aflate în diverse stadii de rafinare și depozitate la Platforma Feldioara asigură necesarul de materie primă pentru fabricarea combustibilului nuclear necesar reactoarelor 1 și 2 de la Cernavodă pe întreaga durată tehnică de exploatare a acestora. În prezent, necesarul de combustibil nuclear pentru Unitățile 1 și 2 este asigurat din producția internă prin exploatarea și prepararea minereurilor uranifere provenite din zăcămintele autohtone și prin prelucrarea concentratelor tehnice de uraniu din stocul de siguranță și consum.
România nu exportă minereu, concentrate tehnice de uraniu sau pulbere sinterizabilă de dioxid de uraniu și nici combustibil nuclear sub formă de fascicule sau altă formă. Combustibilul nuclear sub formă de fascicule este fabricat exclusiv în România, prin prelucrarea pulberii sinterizabile de dioxid de uraniu produsă, de asemenea, în România. La ora actuală, țara noastră nici nu importă uraniu pentru fabricarea pe scară industrială a combustibilului nuclear. Licența de exploatare a zăcământului de la Crucea-Botușana a fost prelungită, în aprilie 2015, până în aprilie 2019. Dacă până atunci nu se deschide exploatarea de la Grințieș, este greu de crezut că România nu va ajunge la importuri pentru a menține centrala de la Cernavodă. Termenul pentru finalizarea revizuirii strategiei energetice a României este luna mai 2015. Cea actuală a fost adoptata în 2007 și este valabilă până în anul 2020.
