Efectele sistemului concentraționar cu care au avut de-a face peste 2.000 de copii și tineri în Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă din Siret, supranumit ”Orfelinatul groazei”, se văd și în forme perverse de atașament al victimelor față de temnița în care au stat. Ar putea fi vorba despre așa-numitul Sindrom Stockholm, descris de literatura de specialitate drept comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, ajunge să își simpatizeze răpitorul. Un mecanism defensiv, din teama de violență. Micile semne de bunătate sunt amplificate de victimă, iar separarea de cel care o ține captivă devine tot mai grea, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată – cea cu răpitorul. Specialiștii subliniază că aceste simptome apar în condiții de stres emoțional foarte mare, comportamentul fiind considerat o strategie de supraviețuire pentru persoanele care sunt victime ale abuzului inter-personal. În afara persoanelor răpite, Sindromul Stockholm a mai fost observat în cazul divorțurilor cu copii, la copii abuzați emoțional, la membri ai sectelor religioase, prizonieri de război și în tabere de concentrare.
„Ne-au educat, ne-au dat de mâncare”
O formă a Sindromului Stockholm ar putea fi explicația pentru afecțiunea cu care vorbește o femeie de 34 de ani, Lucica Anichitoaie, despre perioada în care a fost internată în fostul orfelinat de la Siret. Lucica locuiește într-o cameră în fostele ateliere ale Spitalului de Neuropsihiatrie Infantilă, împreună cu soțul ei și cu copilul, în vârstă de 3 ani și două luni. Pe coridor are și o bucătărioară, folosită doar de ea, iar baia este comună pentru toți ocupanții acestor locuințe sociale amenajate de Primăria Siret.
În camera mică de la etajul unu al fostului atelier, Lucica ne povestește că a fost adusă de părinți la „cămin” de la 4 ani. Motivul știut de ea pentru abandon este acela că nu folosea olița. „Îmi făceam nevoile pe sobă, unde stăteam, și m-au dat. M-au adus aici. Prima dată am stat în salonul 9, după aceea la salonul 7. Eram vreo 18-20 de copii într-o cameră, dormeam câte doi în pat. Eu eram cu una, Cristina Chirilă, din București”, își amintește Lucica.
Își cunoaște părinții, ne spune că tatăl ei este din Plopeni și mama din Deleni: „Mamei i-a plăcut de alt bărbat și a plecat de la tata. Acolo nu avea posibilitatea să mă țină și pe mine. Tata are 8 copii”.
Mergem în clădirea sinistră a fostului orfelinat și ne arată camerele în care a locuit, povestindu-ne despre copilăria și adolescența dintre ziduri. „Odată eram în salonul 4 și a căzut tavanul. M-am ascuns sub pat, uite aici, lângă peretele ăsta era patul. Femeile de la cămin aveau grijă de noi. Ne-au educat, ne-au dat de mâncare, toate doamnele țineau la mine, că eu făceam treabă. Nu era urât deloc la cămin atunci. Era cantină, erau cabinete medicale, ne dădeau de mâncare”, sintetizează Lucica fericirea copilului de atunci.
Evocarea imaginilor cu copii chinuiți, în spatele gratiilor, care au făcut înconjurul lumii dezvăluind atrocitățile din fostul orfelinat de la Siret, nu produce nici un ecou la Lucica. „Când l-au omorât pe Ceaușescu aveam 9 ani. Am văzut la televizor, că ne-au lăsat doamnele să ne uităm. Pe urmă au venit englezii, ne duceau la plimbare în parc, la vamă… Era frumos și cu ei. Martha din Anglia mi-a găsit niște părinți, dar n-am mai plecat. În clasa a VIII-a am plecat la Buzău la școală, pe urmă m-am întors aici și am lucrat cu englezii. Îi ajutam cu copiii mai mici, am lucrat și la Fundație… Nu stau degeaba, să știți. Muncesc”, ne asigură femeia.
„Eu nu-mi dau copiii, orice ar fi”
Despre foștii colegi de la orfelinat, Lucica ne spune că cei mai mulți sunt în locuințele protejate ale fundațiilor umanitare și este mândră că ea a reușit să-și întemeieze o familie și să aibă o viață relativ independentă. Își duce zilnic copilul la grădiniță și după-amiaza îl aduce acasă. Este bucuroasă că în curând va avea și al doilea copil. O întreb dacă are condiții potrivite pentru a crește doi copii sau se gândește să apeleze la sprijinul unui cămin sau asistent maternal. „Eu nu-mi dau copiii, orice ar fi. Muncim și ne vom crește copiii”, a fost răspunsul ei.
Între zidurile pe care autoritățile au decis să le dărâme în acest an piatră cu piatră, vreau să aflu dacă dispariția clădirii o va ajuta să uite viața grea din orfelinat și Lucica ne face o declarație surprinzătoare: „Când mă uit la clădirea asta, cum a ajuns, mă doare inima. Aici a fost casa mea. Nu pot să uit, nu vreau să uit. Aici am crescut, de aici am plecat. Păcat de clădire, trebuia să facă locuințe pentru oameni, garsoniere pentru cei care nu au unde sta. Sau un parc pentru copii, dacă o dărâmă”.
O lăsăm pe Lucica în fața fostelor ateliere, la câțiva metri de imobilul care de la 4 ani i-a fost singura casă.
Primăria intenționează să înființeze un muzeu al psihiatriei în a doua cazarmă în care au fost copiii
De la primarul de Siret, Adrian Popoiu, aflăm că aproximativ 250 dintre copiii care au fost internați în fosta cazarmă austriacă s-au stabilit în Siret. Cam 50-60 dintre ei sunt la mila orașului, prin serviciul de asistență socială al primăriei, dar nu sunt incluși în nici un sistem instituționalizat. Ei primesc o masă caldă la azilul de bătrâni, finanțată de firma Schweighofer Rădăuți.
Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă din Siret, înființat în anii 1967-1968, odată cu interzicerea avorturilor în România comunistă, a fost cea mai mare instituție de psihiatrie infantilă din țară, cu peste 2.000 de copii și tineri. Oameni din toate colțurile țării s-au descotorosit aici de copiii cu probleme psihice, cu handicapuri fizice, dar și de cei fără nici o problemă, dar nedoriți. În spatele porților mari și al zidurilor, s-au petrecut abuzuri greu de imaginat, dezvăluite după 1990 de imagini filmate de străini și confirmate de copiii care au fost ținuți ca niște prizonieri periculoși.
În actualul spital de psihiatrie cronici, mai sunt 120 dintre foștii pacienți ai spitalului din vechea cazarmă. Oameni cu mintea rămasă în copilărie, total dependenți de sistemul de asistență socială și psihiatrică. Cel mai tânăr are 25 de ani, cel mai în vârstă are 65 de ani, dar toți sunt numiți copii.
Pentru ei dar și pentru a rămâne în memorie ceea ce a însemnat Spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă din Siret în perioada comunistă și în primii ani după revoluție, autoritățile locale intenționează să înființeze un muzeu al psihiatriei. Acesta va funcționa în cea de-a doua cazarmă, unde după „reorganizarea” post-revoluționară au fost ținuți în spatele grilajelor, până prin anii 2000, copiii din vechea cazarmă austriacă. Aceasta din urmă va fi rasă de pe fața pământului și în locul ei va fi amenajat un parc.
