PRIVIND ÎNAPOI CU MÂNIE

Cum se află în obișnuința românească să scoatem căruța din șanțul stâng, spre a o prăvăli în șanțul din dreapta, mă tem că supralicitarea lustrației poate avea și efecte inverse. Adică, să ocolească adevărații responsabili și să acționeze unde nu prea-i cazul. Mai întâi, datorită faptului că sunt judecate realități de atunci potrivit criteriilor valabile doar acum. De pildă: dacă analizăm cu logica de azi litera Constituției în vigoare până în 1989, („PCR este forța conducătoare în RSR”) și o coroborăm cu prevederea din Statutul PCR („Organul suprem de conducere al PCR este Comitetul Central”), ar rezulta, simplu și clar, că România a fost condusă de CC al PCR. Numai că n-a fost niciodată așa și funcționează în continuare confuzia între Activul central de partid și CC al PCR. În CC puteau fi întâlniți și tractoriști, sondori, sculeri-matrițeri, alături de țesătoare, educatoare, instructoare de pionieri – evident, cu simplul rol de ornament menit să ilustreze „continua adâncire a democrației socialiste”. Doar nu vă închipuiți că respectivii aveau vreo tangență si relevanță în adoptarea hotărârilor clanului Ceaușescu, puse în operă prin intermediul Activului central de partid. Unde lucrau activiști (bine) salarizați și, când instructorul de la București ateriza într-un județ cu „prețioase indicații”, tot activul de acolo (teoretic, unii mai mare în grad) lua conștiincios notițe. Cât despre membrii supleanți, care nu aveau drept de vot și, în consecință, vreo implicare directă în adoptarea oricărei hotărâri, aceștia, vorba lui Răzvan Ungureanu, nu reprezentau decât simple liste. Pe cine va afecta lustrația? Toți, dar absolut toți foștii membri ai CC au depășit cu mult vârsta pensionării – ca atare, n-au cum mai deține funcții de conducere în sistemul de stat. În cel de partid, pot, dar acolo, lustrația nu-i atinge. Și oamenii de afaceri proveniți din activiști care (poate) și-au construit imperiul financiar bazându-se pe vechi pile, amiciții și complicități, rămân intangibili – legea nu acționează în domeniul privat. Așa că, rămân sub incidență personaje de tipul ministrului de externe (foarte tânăr în 1989) ori aleși locali păstrați în funcție (ex.: primarul orașului Pașcani) prin voința liber exprimată a alegătorilor. Formularea nefericită „se interzice să fie ales” (Cum adică? Poți interzice candidatura; ales, ori ești, ori nu ești!) lezează nu numai persoana în cauză, ci și drepturilor cetățenilor de a-și exprima și materializa preferințele în fața urnei! Ca să nu mai vorbim de incompatibilitățile constituționale, ca și de reglementările europene în materie de drepturi ale omului. Este evident că legea apare mult prea târziu și ia în considerație, funcționărește, doar eticheta purtată cândva de X, nu și prestația efectivă a respectivului în calitatea incriminată. Mai ales în domeniul culturii, alături de slugi prea-plecate, s-au aflat și indivizi răs-cenzurați, autori de cărți, piese, filme, oprite, masacrate, puse la index. Coreenizarea deplină a culturii române a fost împiedicată și prin contribuția lor! Paler trebuie lustrat? Câte asemenea voci lucide am avut și avem? Se cuvine luată în considerare și posibilitatea individului de a evolua, de a-și schimba radical convingerile, de a se „dumiri” într-un târziu, mai ales că mecanismul politic trecut era machiavelic ocultat, iar dezvăluirile ulterioare puteau determina astfel de evoluții. Acceptăm, în schimb, gestul traseiștilor politici care-și schimbă convingerile nu în 16 ani, ci de la o săptămână la alta! Societatea este datoare să acționeze punitiv față de cei care au torturat, au frânt destine, au netezit obedient calea dictaturii, au profitat abuziv de poziția lor socială în dauna celorlalți – ce amestec poate avea aici prestația secretarului de primărie din Înfundații de Jos? E-o lege asupra căreia se cuvine meditat mai responsabil, altfel se preschimbă într-o vendetă oarbă, prea târzie și nu întotdeauna suficient motivată. Păi, astfel îi dăm dreptate lui Dej, care, ori i-a băgat în pușcării, ori le-a interzis să profeseze foștilor membri ai partidelor „istorice”! Și nu în ultimul rând, s-ar putea ajunge, tot prin rețetă românească, la substanțiale modificări ulterioare ale legii. Săptămâna trecută am comentat „Codul lui Ralu”, noua legislație a audiovizualului. Aflați că, nici după zece zile, „Monitorul Oficial” publică serioase modificări și completări ale aceluiași act normativ. Votăm cu ochii închiși legi menite să dureze… o săptămână?