Prinos de rugăciune și recunoștință pentru Sfântul Irodion

Cinstitul și străvechiul așezământ monahicesc de pe Defileul Jiului, de la Lainici, își sărbătorește pe 3 mai ocrotitorul, pe Sfântul Cuvios Irodion, un adevărat „Luceafăr duhovnicesc” pentru credincioși. Ziua de 3 mai are o însemnătate deosebită pentru viețuitorii sfintei Mănăstiri Lainici, dar și pentru credincioșii care poposesc aici la rugăciune.
Călugăr din pruncie
Rânduit de Dumnezeu spre luminarea multora, preacuviosul părinte s-a născut în București, în anul 1821, și a primit la botez numele de Ioan. Chemarea Duhului a răsunat cu putere în inima sa încă din fragedă pruncie, iar la 20 de ani, tânărul cu viață de ascet își găsește adevărata menire închinoviindu-se ca frate în vestita lavră a Mănăstirii Cernica. Pășește îndrăzneț spre o lume pe care o simte tot mai vie în inima sa. Luptele duhovnicești devin în scurt timp fapte cotidiene, iar postul și rugăciunea se transformă în mod de viață. După ce a trecut prin aproape toate ascultările și a arătat de fiecare dată înțelepciune și cumpătare, fratele Ioan a primit, la 3 decembrie 1846, îngerescul chip al călugăriei, sub numele de Irodion. Aici, în agora sfinților, tânărul monah îl descoperă pe Sfântul Calinic, viitorul Episcop al Râmnicului, care, simțindu-i râvna și sufletul curat, îl primește în ceata ucenicilor săi. Sub înrâurirea acestuia, îngerescul monah este preoțit și învrednicit de darul duhovniciei peste întreaga obște. Din acea clipă, Irodion a devenit duhovnicul de la Cernica, un avvă căutat de multe suflete pentru sfatul său plin de înțelepciune și de puterea Duhului.
În anul 1850, Dumnezeu rânduiește ca ucenicul și avva, Sfântul Calinic și Cuviosul Irodion, să pășească împreună pe pământul Olteniei. Din acest moment, rolurile se inversează: avva devine ucenic, iar ucenicul avvă, într-o singură și sfântă armonie: Lainici.
Prezența preacuviosului părinte în mijlocul monahilor de pe malurile Jiului ca duhovnic și mai apoi ca stareț (în 1854) vine să completeze tradiția isihastă din mănăstirile Olteniei.
Sfântul Irodion a fost rânduit de Dumnezeu pentru a păstra aprinsă la Lainici candela monahismului isihast, alături de Sfântul Nicodim de la Tismana, cel care, după tradiție, a întemeiat aici primul schit, și de Atanasie schimnicul, primul stareț al mănăstirii, care a înfruntat de unul singur pericolul greco-catolic care se năpustise ca un tăvălug și spre Oltenia. Iată ce spune Sfântul Calinic în cartea de instalare a părintelui Irodion ca stareț la Mănăstirea Lainici: „Dat-am smerenia noastră această carte cuviosului Ieromonah Irodion, pe care, după chibzuirea ce am făcut, l-am orânduit starețu părinților și fraților de la Schitul Lainici, din județul Gorju, precum și chivernisitor acestei și celorlalte chiverniseli ale acelui schit, în locul cuviosului Ieromonah Chiril, cel ce și-a dat demisia…” (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37, nr. 635 din 15 iunie 1854). De anul instalării sale ca stareț la Mănăstirea Lainici se leagă o frumoasă întâmplare istorisită de biograful Sfântului Calinic, arhimandritul Anastasie Baldovin. În timp ce străbătea drumul prin munți pentru a se întoarce de la Mănăstirea Lainici la episcopie, Sfântul Calinic a fost vestit în duhul de cuviosul Irodion despre moartea cucernicului părinte Nicandru, starețul Lavrei de la Cernica și ucenicul său iubit. Altă dată, pe când se afla la episcopie împreună cu ucenicii săi, Sfântul Calinic s-a ridicat de pe scaun și a binecuvântat cu mâna în văzduh zicând: „Domnul!” Ucenicii au rămas muți de uimire. Văzându-i nedumeriți, sfântul le-a răspuns: „Tocmai mi-a cerut binecuvântare starețul Irodion de la Lainici, ca să facă un lucru”.
Părintele dorințelor înalte
Dorința de a reînvia duhul rugăciunii isihaste în Mănăstirea Lainici i-a adus Sfântului Irodion multă tulburare de la vrăjmașul diavol. Alesele sale calități duhovnicești au fost adevărate pietre de poticnire pentru cei ce nu trăiau autentic adevăratul duh al vieții monahale. Nu puteau privi la strălucirea luceafărului și căutau să o întunece prin vorbe de ocară și bârfe de tot felul, producând de cele mai multe ori tulburare în obște. Pentru a nu dezbina turma pe care o iubea atât de mult, evlaviosul părinte a preferat să se retragă din egumenat. Rămași singuri în fața ispitelor, „fiii risipitori” ai Lainicului au căzut la picioarele sfântului pentru a-l îndupleca să revină la cârma corabiei care plutea în derivă. Au întocmit chiar o jalbă către episcopie, pe care au semnat-o cu toții: „Pe părintele Irodion ca să ne fie păstor vrem, precum și mai înainte ne-au fost. Și cu înscris încredințăm Preasfințiilor Voastre, și Sfinției Sale părintelui Irodion, că nu vom ieși din cuvântul ce ni se va porunci pentru mântuirea noastră, până la sfârșitul vieții noastre și de aceasta ne rugăm să nu ne lași, ci să ne fii milostiv și cum Duhul Sfânt te va lumina asupra nevredniciei noastre” (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37, folio 72, nr. 1122 din 7 august 1859).
În timpul egumenatului său, Schitul Locurele a înflorit duhovnicește. Monahii ctitori, Luca și Cleopa, au primit de la cuviosul părinte ajutor pentru tencuirea bisericii. Sfântul locaș a fost sfințit chiar în ziua hramului, 6 august 1860, de către Sfântul Ierarh Calinic. Astăzi, amintirea celor doi asceți a rămas vie pe aceste meleaguri. Acolo, în tihna freamătului de codru, rugăciunea isihastă, transmisă din generație în generație, de la Sfântul Irodion încoace, a constituit dialogul perfect cu Părintele cerului și pământului. Zidurile bătrânei biserici ridică și astăzi din negura vremii colbul vechilor amintiri, coborâte parcă dintr-o altă dimensiune.
Înainte văzător cu duhul
Foarte mulți credincioși din întreaga țară băteau potecile înguste din defileul Jiului pentru a ajunge să vorbească, măcar pentru o clipă, cu preacuviosul părinte Irodion. Era un adevărat pelerinaj: bolnavi, îndrăciți, oameni cu fel de fel de necazuri și apăsări veneau la el ca la un sfânt și nici unul nu pleca acasă nemângâiat. Tradiția spune că sfântul era văzător cu duhul. Părintele Ioanichie Bălan, autorul „Patericului românesc”, povestește minunea pe care sfântul a făcut-o cu o femeie care venise la mănăstire pentru a-i aduce lapte: „V-am adus, părinte, lapte de pomană, de blagoslovenie!”, iar cuviosul i-a răspuns: „Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!”; „Ba nu, părinte – a zis femeia, de la capra mea este”; „Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta!” Atunci, femeia vădită și-a recunoscut păcatul și din ziua aceea n-a mai pomenit numele necuratului.
O profeție împlinită
În ziua de 3 mai 1900, înainte de a trece la cele veșnice, Sfântul Irodion le-a vestit ucenicilor săi pustiirea mănăstirii: „Fiii mei, să știți că, puțin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulți ani pustiu. Voi, însă, îngropați lângă altar trupul meu și nu uitați făgăduințele călugărești pe care le-ați dat lui Hristos!” Prorocia avea să se împlinească odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. Când au ajuns pe Defileul Jiului, în toamna anului 1916, trupele germane au distrus aproape totul: mănăstirea a fost transformată în grajd pentru cai, odoarele s-au furat, iar arhiva a fost mistuită de flăcări. Foarte mulți dintre călugării rămași în viață au fost duși în Germania, unde au sfârșit cu toții. Timp de 13 ani, la Lainici, candela vieții monahale s-a stins. Abia în 1929, arhimandritul Visarion Toia a reușit să readucă la viață viața monahală de aici.
După ce cuviosul părinte s-a mutat la ceruri, mormântul său a devenit un adevărat izvor al Siloamului pentru credincioșii veniți din toate părțile țării. Foarte mulți demonizați erau vindecați, iar bolnavii găseau aici tămăduire. Tradiția spune că unii oameni ar fi răscolit mormântul și ar fi luat părticele din sfintele sale moaște. Când s-au împlinit șapte ani de la mutarea la ceruri, părintele Iulian Drighicioiu, unul dintre ucenicii sfântului, a luat binecuvântare de la episcopie pentru deshumare. Simțise în duhul prezența dascălului său și era sigur că șade neputrezit la streașina bisericii. Aici l-a descoperit, întreg și frumos mirositor, ca un trandafir care se deschide primăvara la razele soarelui. Minunea a fost comunicată mai întâi episcopiei, după care, conform tradiției monahale, sfântul a fost așezat din nou în pântecele pământului. Mărgăritarul a fost coborât înapoi, îngropat mult mai adânc de data aceasta. Abia în anul 1929, moaștele sfântului au fost redescoperite de preacuviosul părinte Visarion Toia, starețul Mănăstirii Lainici, care le-a așezat într-un loc de taină. De atunci, nimeni nu a mai reușit să le găsească. Dumnezeu așezase mantia vremii peste Luceafărul de la Lainici pentru a-l arăta la vremea rânduită. Amintirea minunilor și a vieții duhovnicești pe care o trăise au rămas singurele repere peste timp în speranța unei viitoare redescoperiri.
La 8 aprilie 2009, chiar în ziua pomenirii Sfântului Irodion, IPS Părinte Irineu a cerut binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel pentru a începe căutarea mărgăritarului.
Pe data de 10 aprilie, sfântul s-a lăsat redescoperit. Bucuria descoperirii sale a fost foarte mare, Mitropolitul Olteniei așezând sfintele moaște la loc de cinste în biserica cea mare a mănăstirii, într-o frumoasă raclă de argint, spre binecuvântarea și alinarea credincioșilor.
În ziua de 30 aprilie 2011, mii de credincioși din întreaga țară au trecut pragul sfintei mănăstiri pentru a lua parte la ceremonia de proclamare a sa ca sfânt, cu prăznuirea în data de 3 mai.
(Pr. Ioniță Apostolache, Ziarul Lumina)