20 Decembrie: Sfîntul Ignatie Teoforul s-a născut în prima jumătate a secolului I după Hristos. O veche tradiție spune că Sfîntul Policarp a fost pruncul pe care l-a ținut în brațele Sale Mîntuitorul Hristos cînd a spus: „De nu vă veți reveni și nu veți fii precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei 18, 3). A fost ucenic al Sfîntului Ioan Evanghelistul – ca și Sfîntul Policarp al Smirnei, (vezi 23 februarie) – iar mai apoi a fost ales episcop în Antiohia Siriei. În timpul persecuțiilor religioase ordonate contra creștinilor, de către împăratul Traian (98-117), este prins și trimis la Roma, drept hrană pentru fiare, în spectacolele de circ prilejuite de campania victorioasă contra dacilor conduși de Decebal. La Roma, în închisoare scrie șapte epistole către diferite comunități creștine pe care le cunoștea, rugîndu-i pe toți să nu-și lase pentru nici un motiv credința creștină. Aceste șapte epistole se constituie într-un testament al episcopului – martir. Despre martiriul său, Sfîntul Ignatie scria în Epistola către Romani: „Să nu cumva să mijlociți și să fiu lipsit de bucuria de a fi mucenic. Sînt grîul lui Dumnezeu. Lăsați-mă să fiu măcinat de fiare, ca să mă fac pîine neprihănită lui Hristos”. După ce a fost martirizat în circ, creștinii I-au adunat osemintele mari, căci numai acestea mai rămăseseră, și le-au dus în Antiohia. Este numit „Teoforul”, adică „Purtătorul de Dumnezeu”, pentru marea lui dragoste cu care L-a purtat pe Hristos în inima sa. Cînd Antiohia era asediată de turci, moaștele sale au fost duse la Roma, unde se găsesc și astăzi, în biserica Sfîntului Clement.
27 Decembrie: Sfîntul Apostol Întîiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan a fost unul dintre cei șapte diaconi aleși de Sfinții Apostoli, din motive pastoral-misionare, așa cum ne relatează Sfîntul Apostol și Evanghelist Luca în capitolul 6 din Faptele Apostolilor: evreii din afara Palestinei (numiți eliniști), de cultura și limba greacă, aveau sinagoga lor aparte, în Ierusalim, și oficiau slujbele în limba greacă, nu în limba ebraică. Ei s-au plîns, la un moment dat, ca la distribuirea zilnică a bunurilor, în special a hranei, văduvele eliniste nu mai ajungeau să primească aceste ajutoare. Întrucît Sfinții Apostoli aveau misiunea de a rosti rugăciunile, de a frînge pîinea (împărtășania, în forma primară) și de a catehiza în cadrul întrunirilor liturgice, au propus mulțimilor să fie aleși „șapte bărbați cu nume bun, plini de Duh Sfînt și de înțelepciune…”(F. Ap. 6, 3) pe care să-i rînduiască pentru această slujire. „Diaconie” însemnează „slujire”, deci era vorba de slujirea celor din comunitatea eliniștilor. Acești șapte bărbați au fost aleși de comunitate, dar hirotonia lor (adică punerea mîinilor peste ei) era dreptul exclusiv al Apostolilor. Au fost, astfel, aleși: Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și Nicolae.
Ștefan, care se bucură de întîietate în rîndul diaconilor, fiind socotit „arhidiacon”, „făcea minuni și semne în popor”(F.Ap. 6,8), atrăgîndu-și mînia evreilor. Unii dintre aceștia, numiți „liberți”- sclavi eliberați, urmași ai evreilor duși de Pompei la Roma, ca sclavi, în anul 63 i.Hs.- dar și alți evrei, au găsit martori mincinoși care l-au acuzat pe Ștefan că necinstește credința ebraică. L-au dus în Sinedriu, unde Ștefan a ținut o predică al cărui fir roșu a fost observația că poporul evreu a ignorat și a respins tot binele pe care Dumnezeu a vrut să i-l facă. Chiar plecarea lui Moise din Egipt a fost interpretată de unii evrei ca o fugă nu de frica lui Faraon ci de teama de a nu fi denunțat de conaționalii săi, cu siguranță cei care – în timpul călătoriei prin pustiu – s-au răzvrătit, spunînd că era mai bine în Egipt. După ce reamintește despre conflictul dintre Israel și Dumnezeu, în toată perioada de după Moise, Ștefan își încheie cuvîntarea arătîndu-le diferența dintre Lege (Decalog) și Evanghelie: potrivit unei tradiții ebraice, Moise a primit Legea pe Sinai, de la îngeri, deci are un rol secundar în comparație cu Evanghelia, care vine direct de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Acest cuvînt al arhidiaconului a atras mînia evreilor, care l-au scos afară din Cetate și l-au omorît cu pietre, Ștefan devenind primul martir creștin. Sfinții Părinți ne-au spus că sîngele martirilor este sămînța creștinismului. De la Sfîntul Ștefan au murit pentru Hristos sute de mii de oameni, din toate colturile lumii, pentru ca astăzi miliarde de oameni să se numească cu numele lui Hristos. Printre ei se află și un tînăr care, la martiriul lui Ștefan, păzea hainele ucigașilor: Saul, cel care – din mare prigonitor al creștinismului – devine, prin puterea lui Dumnezeu, „Apostolul neamurilor”, Sfîntul Apostol Pavel. Strigătul lui Ștefan, în momentul uciderii: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”(F.Ap. 7,60) nu a fost al unul învins, ci al unui învingător.
