Hotărârea pe care CIJ o pronunță marți în procesul României cu Ucraina va fi definitivă și executorie imediat și va pune capăt unei perioade de ani de zile de negocieri eșuate. România a fost primul dintre cele două state părți la diferend care și-a pledat cauza în fața judecătorilor Curții Internaționale de Justiție (CIJ), în perioada 2-5 septembrie, deoarece este statul care a adus acest diferend în fața CIJ.
Pledoariile Ucrainei au urmat în a doua săptămână de audieri, în timp ce în a treia săptămână Curtea a audiat ambele părți (15-16 septembrie, România și 18-19 septembrie, Ucraina), în cadrul unui al doilea tur de pledoarii, când au fost precizate concluziile conținând soluția de delimitare cerută CIJ.
Agenția MEDIAFAX prezintă principalele date legate de diferendul pe care CIJ urmează să îl soluționeze, potrivit documentelor MAE.
I. DEFINIȚII
„Zona în dispută”/”Zona în delimitare” este suprafața asupra căreia cele două părți au divergențe și a cărei apartenență trebuie stabilită de CIJ.
„Marea teritorială” este zona de apă care se poate întinde până la 12 mile marine (22,224 kilometri) de la linia de coastă. Atât România, cât și Ucraina au fixat prin legislația lor internă marea teritorială la maximum 12 mile marine.
„Platoul continental” – Potrivit Convenției ONU din 1982 privind dreptul mării, platoul continental al unui stat este reprezentat de fundul mării – prelungirea naturală a teritoriului terestru al statului – și subsolul acestuia, situate dincolo de limita exterioară a mării teritoriale a acestui stat, până la limita externă a marginii continentale (care este locul unde se termină platoul continental geografic) sau până la o distanță de 200 mile marine de la coastele statului spre larg, atunci când limita exterioară a marginii continentale se află la o distanță inferioară. În cazul Mării Negre, nu există o margine continentală, din punct de vedere geografic fiind în prezența unui platou continental geografic unic. Dimensiunile reduse ale Mării Negre nu permit ca statele riverane să aibă zone naționale de platou continental extinse până la limita de 200 mile marine, fiind necesară delimitarea între zonele de platou continental care revin fiecărui stat riveran.
„Zona economică exclusivă” este zonă maritimă situată dincolo de limita exterioară a mării teritoriale care se poate extinde până la 200 de mile marine de la linia de la care se măsoară marea teritorială, spre larg. Dacă platoul continental se referă la fundul mării, zona economică exclusivă are în vedere suprafața și coloana de apă. Ca și în cazul platoului continental, dimensiunile reduse ale Mării Negre nu permit ca statele riverane să aibă zone naționale de zonă economică exclusivă extinse până la limita de 200 mile marine, fiind necesară delimitarea între suprafețele de zonă economică exclusivă care revin fiecărui stat riveran.
Având în vedere că platoul continental și zona economică exclusivă se suprapun, în mod obișnuit statele care procedează la delimitarea acestor spații maritime solicită instanțelor internaționale trasarea unei linii unice de delimitare.
II. MIZA PROCESULUI DE LA HAGA
Diferendul dintre România și Ucraina adus în fața CIJ se referă exclusiv la stabilirea exactă a suprafeței de platou continental și de zonă economică exclusivă a României și, respectiv, a Ucrainei, în partea de nord-vest a Mării Negre.
În mod concret, CIJ urmează să stabilească o linie unică de delimitare a platoului continental și a zonelor economice exclusive ale celor două părți din partea de nord-vest a Mării Negre, prin indicarea coordonatelor geografice concrete ale punctelor care o formează, definite prin latitudine și longitudine. Această linie va determina stabilirea exactă a suprafeței de platou continental și de zonă economică exclusivă a României și, respectiv, a suprafeței de platou continental și de zonă economică exclusivă care aparține Ucrainei.
Cele două părți au divergențe cu privire la traseul acestei linii, diferența dintre propunerea României cu privire la traseul liniei de delimitare și, respectiv, propunerea Ucrainei determină o suprafață de peste 12.000 de kilometri pătrați, asupra căreia părțile au pretenții concurente. În această zonă se află resurse de hidrocarburi de anvergură medie, a căror exploatare este vizată de cele două state.
III. INSULA ȘERPILOR – FĂRĂ MIZĂ MAJORĂ ÎN PROCESUL DE LA HAGA
Acordul conex din 1997, încheiat prin schimb de scrisori între miniștrii de Externe român și ucrainean de la acea vreme – Adrian Severin și Ghenadi Udovenko – menționează în paragraful al treilea că Insula Șerpilor aparține Ucrainei, cu referire la Tratatul din 1961 privind regimul de frontieră dintre România și URSS. De altfel, frontiera stabilită cu URSS a fost menținută cu Ucraina după proclamarea independenței acestui stat, la 16 iulie 1990, în baza principiului succesiunii statelor.
Modul în care fosta Uniune Sovietică a ajuns să dețină insula este considerat de istoricii români drept ilegal. Tratatul de pace de la Paris din 1947 lăsa insula României. Câteva luni mai târziu, la 4 februarie 1948, prim-ministrul român Petru Groza și ministrul de Externe al URSS, Viaceslav Molotov, au semnat la Moscova „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS”, care, cu toate că invoca Tratatul de pace din 1947, stabilește că „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în componența URSS”.
Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Totuși, doar câteva luni mai târziu, la 23 mai 1948, reprezentanții ministerelor de Externe român și sovietic au semnat chiar pe Insula Șerpilor un proces-verbal de predare a insulei, documentul respectiv precizând că „Insula Șerpilor a fost înapoiată URSS de către Republica Populară România și încadrată în teritoriul URSS”, deși aceasta nu aparținuse niciodată Uniunii Sovietice.
Imediat după ocuparea Insulei Șerpilor, sovieticii au instalat aici o importantă bază militară de supraveghere și sisteme radar care acopereau întreaga zonă a Balcanilor. Posesia sovietică asupra Insulei Șerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare și asistență mutuală, semnat la București la 27 februarie 1961.
Argumentele care justifică încheierea Tratatului de bază din 1997 și a Acordului conex au fost, la momentul respectiv, numeroase și puternice, pornind de la interesele pe care România le avea atunci în ceea ce privește primirea unei invitații de aderare la NATO și până la necesitatea unor prevederi referitoare la protecția minorității române din Ucraina sau a creării euroregiunilor transfrontaliere.
Potrivit Actului Final de la Helsinki, din 1975, la care România este parte, numai prin acordul părților – în cazul Insulei Șerpilor, România și Ucraina – se poate face o cesiune teritorială de la un stat la altul, derogând de la principiul integrității teritoriale, pe care îl invocă și Tratatul din 1997. Pe de altă parte, denunțarea Tratatului din 1997 și a Acordului conex nu poate avea efectul revenirii Insulei Șerpilor în proprietatea României, deoarece granițele statelor nu sunt afectate, conform legislației internaționale, de încetarea valabilității acordurilor care le-au fixat.
Curtea de la Haga nu mai poate restitui insula României pentru că nu are temeiul juridic și nici competența să o facă.
IV. REGULILE DE DELIMITARE A SPAȚIILOR MARITIME UTILIZATE DE CIJ
Conform Statutului CIJ, care este parte a Cartei ONU, Curtea aplică pentru soluționarea unui diferend în principal tratate internaționale multilaterale și bilaterale, la care se adaugă reguli cutumiare precum și principii de drept și folosește, ca mijloace ajutătoare de determinare a regulilor aplicabile, hotărâri ale instanțelor internaționale și lucrări de doctrină scrise de specialiști.
CIJ utilizează în general o metodă de tip matematic/geometric. Această metodă pleacă de la contextul geografic dat (obiectiv) al regiunii în care se face delimitarea. Se au în vedere configurația și poziția coastelor maritime ale celor două state, eventuala prezență a unor circumstanțe geografice aparte (de exemplu prezența unor insule, peninsule, delte, golfuri, dimensiunile mării sau bazinului de mare unde se face delimitarea), luându-se în considerare și modul în care este stabilită frontiera de stat (terestră, fluvială, între apele teritoriale, dacă o astfel de frontieră este deja convenită) între cele două țări.
Metoda CIJ, cunoscută sub denumirea de metoda „echidistanță/mediană – circumstanțe speciale/relevante”, presupune mai multe faze.
În primă fază, se identifică țărmurile relevante și, pe acestea, așa-numitele „puncte relevante” de pe țărmurile celor două state de la care începe construirea liniei de delimitare. Acestea sunt de regulă puncte care corespund unor trăsături geografice considerate ca determinante/definitorii pentru coastele respective (de exemplu, confluența unui fluviu sau râu care se scurge în mare cu marea, un promontoriu, peninsulă care marchează o modificare relevantă a direcției coastei).
În a doua fază, se trasează o așa-numită „linie de echidistanță” și/sau o „linie mediană” cu caracter provizoriu, pe baza coordonatelor geografice ale punctelor relevante.
Termenul „linie de echidistanță” se folosește în cazul în care coastele celor două state sunt, din punct de vedere geografic, în prelungire, iar cel de „linie mediană” atunci când coastele celor două state sunt, din punct de vedere geografic, una în fața celeilalte (în opoziție). În pofida diferenței terminologice, modul de trasare al liniei de echidistanță, respectiv al celei mediane este identic.
Modul de trasare a liniei echidistante provizorii este de tip geometric, această linie fiind construită din puncte care se află la egală distanță de punctele alese de Curte ca fiind relevante pe coastele statelor între care are loc delimitarea.
În a treia fază, linia provizorie echidistantă/mediană este ajustată, dacă se consideră necesar, prin luarea în considerare a „circumstanțelor relevante/speciale” din zona de delimitare.
În ultima fază a delimitării, Curtea aplică așa-numitul „test al caracterului echitabil al delimitării”, care presupune verificarea soluției. El mai este numit și „testul proporționalității” și constă în compararea a două fracții matematice. Prima se obține prin împărțirea suprafețelor spațiilor maritime alocate prin linia de delimitare fiecăruia dintre cele două state parte la diferend. A doua se obține prin împărțirea lungimii liniilor de bază ale coastelor relevante ale celor două state. Dacă diferența dintre rezultatele celor două fracții nu este mare, atunci linia de delimitare rămâne neschimbată, fiind considerată echitabilă.
