În toamna anului 2006, când cea de-a VIII-a ediție a Simpozionului “Bucovina – File de istorie” a fost dedicată integral fostului primar al Sucevei, Franz cavaler Des Loges, edilul care, în perioada mandatelor sale succesive, care s-au extins pe o perioadă cuprinsă între anii 1891 și 1914, a ridicat orașul la demnitatea unei adevărate capitale de district din monarhia austro-ungară, și s-a oficiat o slujbă de pomenire la monumentul funerar al acestuia, cineva remarca faptul că, parcurgând aleile Cimitirului “Pacea” poți rememora un important segment din istoria orașului.
Un segment care depășește un secol cu numai 20 de ani, pentru că, potrivit documentelor existente, Cimitirul “Central”, cum a fost numit el inițial, a devenit funcțional din primăvara anului 1887.
“Țintirimul Central, nou creat pe imașul Sucevei”
Printr-o scrisoare semnată de preotul N. Gallin, parohul Bisericii Sf. Dimitrie din Suceava, i se aducea la cunoștință mitropolitului Silvestru (Morariu-Andrievici, ridicat de împăratul Austriei în scaunul mitropolitan de la Cernăuți la 12 martie 1880), că din ordinul Căpităniei, “cu finea lunei lui Aprilie”, se închide “țintirimul vechiu de lângă Mitropolia veche a Sucevei” urmând ca, “de la 1 Mai 1887, viitoarele înmormântări să se săvârșească în țintirimul Central, nou creat pe imașul Sucevei”.
Parohul Gallin scria că “sfințirea noului țintirim s-au ficsat pe a doua Duminică după Pasci, adecă la 1 Mai 1887 stil nou” și adresa rugămintea ca Prea Cuviosul ierarh să binevoiască a veni la Suceava “spre liturgisire în sobor în biserica Sf. Dimitrie și spre sfințirea lui”.
Un primar de tranziție, Albert Fuchs von Braunthal
Așadar o istorie relativ scurtă, care începe cu puțin înainte ca Suceava să se definească edilitar ca urbe modernă sub cârmuirea lui Franz cavaler Des Loges, căruia Primăria orașului i-a ridicat (în anul 1931) monumentul funerar “în numele cetățenilor recunoscători”, monument de la care am pornit în acest excurs rememorativ.
La data sfințirii noului “țintirim”, primar al Sucevei era inginerul ALBERT FUCHS von BRAUNTHAL (primar de tranziție pentru un an, urmându-i lui Michael Ritter von Prunkul până la alegerile din noiembrie 1887, când, în fruntea urbei, a venit dr. Iuliu Morwitzer, căruia i-a succedat apoi, vreme de 23 de ani, cel mai longeviv primar al Sucevei, Franz cavaler Des Loges), al cărui monument din marmură cenușie poate fi văzut în zona centrală a cimitirului, din păcate fără medalionul din faianță pe care i se afla chipul.
“Un imaș public” pe care pasc vitele
Un nou cimitir era la vremea aceea o necesitate stringentă.
Vechiul cimitir al Bisericii Sf. Gheorghe (Mirăuți), fosta catedrală mitropolitană, nu mai era funcțional, ca și sfântul lăcaș care zăcea în părăsire.
“Revista politică” din anul 1866, care apărea la Suceava, consemnează faptul că “țintirimul bisericii e un imaș public” pe care pasc vitele. Perimetrul limitat al cimitirului Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou devenise neîncăpător și oricum el era deschis numai ortodocșilor.
Celelalte cimitire, armenesc (de la Biserica Sf. Simion) și evreiesc vizau strict aceste comunități etnice.
Comunitatea germană, care era numeroasă, a făcut nenumărate intervenții, până la guvernul central de la Viena, pentru amenajarea unui nou cimitir.
Prințul George Cantacuzino
După planul întocmit de inginerul hotarnic al orașului s-a marcat terenul, s-au trasat aleile principale, cimitirul fiind împărțit în două, o parte pentru ortodocși, iar cealaltă pentru catolici.
N. Monteoru (Nicolai Moscaliuc) în lucrarea “Suceava – Pagini de monografie” scrie că “ a doua zi după sfințire, primul înhumat a fost un copil de 5 ani, Ionuț”, la aceeași dată fiind reînhumat și marele logofăt al Moldovei, prințul George Cantacuzino (adus probabil din cimitirul de la Solca sau din cel al mănăstirii Sf. Ioan cel Nou).
Mormântul este trecut pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava. Lespedea din piatră, cioplită cu alfabet chirilic, cu blazonul Cantacuzinilor, este crăpată, se spune, de către cazacii care au devastat cimitirul în anul 1916.
Monumentul funerar realizat la Paris din fier forjat, al cărui element conic decorativ din vârf a căzut, poartă pe placa metalică următoarea inscripție în relief: “Aici zace robul lui Dumnezeu, marele logofătu alu Moldovei, prințului GEORGIE CANTACUZINO, care la anulu 1825 venindu în Suceava s-au săvârșitu din vieația la anului 1826, luna mai 17. Pusu de fiica sa ELENA la 1862”.
Simion Florea Marian
Pentru că am pomenit de “Revista politică”, publicație care a apărut la Suceava între anii 1886-1891, nu departe de monumentului funerar al prințului poate fi văzut mormântul lui SIMION FLOREA MARIAN (1847-1907), personalitate proeminentă a Bucovinei, folcloristul, etnograful și scriitorul care a fost redactorul acestei reviste, mormânt care a beneficiat târziu de atenția posterității; deși slujba de înmormântare a fost oficiată de 24 de preoți, în 1932 – la 25 de ani după decesul savantului – Lucian Costin, unul dintre foștii săi elevi, scria cu mâhnire că “o cruce de lemn și o tăbliță ștersă, precum și o grămadă de bălării încadrează mormântul aproape de nerecunoscut din cimitirul orașului Suceava”.
Ștefan Ștefureac – “Națiunea recunoscătoare”
Chiar în spatele monumentului funerar al prințului cantacuzin se află, cioplit în marmură alb-cenușie și bine păstrat, cu medalionul intact din porțelan care-i prezintă chipul, monumentul cu inscripția “Statornicului muncitoriu pentru binele și progresul cultural al poporului român din Bucovina, ȘTEFAN ȘTEFUREAC, profesor gimnasial – născut în 27 Decembre 1845 – repăusat în 15 Noembre 1893 – Națiunea recunoscătoare”.
Fiu de țărani bucovineni din Ceahor, licențiat în filosofie la Viena, Ștefan Ștefureac a fost profesor de greacă, latină și română la gimnaziul din Suceava.
“Măiestru în condeiu, nu ca alți scriitori cari îndrugă mulțime de vorbă fără sâmbure” Ștefan Ștefureac a fost necontenit frământat de gândul “cum ar putea să îndrepte soarta neamului românesc”.
“Grigori Vindireu Țiganul”
În perimetrul apropiat, ridicată la un an după sfințirea “țintirimului” sucevean, se află crucea din piatră a lui Grigori Vindireu (“artist în musică – 21 ianuarie 1830 – 24 Mai 1888”).
Celebrul lăutar al Sucevei, “Grigori Vindireu Țiganul” care a intrat în legendă, cânta, așa cum scria Ion Grămadă (ale cărui rămășițe de erou se află îngropate sub troița care marchează centrul cimitirului) cu “vestita bandă” de “să-ți rupă inima”.
Victor Morariu, titular în perioada interbelică al catedrei de limba și literatura germană de la Universitatea din Cernăuți (fiul preotului Constantin Morariu, reprezentant al aceleiași familii din care s-a ridicat în scaunul mitropolitan Silvestru Morariu-Andrievici, pe cale l-am pomenit la începutul acestui text evocator), consemna faptul că Grigori Vindireu “era persoana cea mai stimată în Cutul Sucevii.
La anii săi de recunoscută măiestrie artistică “la nunțile cetățenilor, el însuși nu cânta, ci sta cu nuntașii la masa mare”.
“Cel de pe urmă interpret adevărat al muzicii naționale românești”
Urmaș în lăutărie al lui moș Niculai Picu, cel care cânta “numai pe o strună de scripcă”, Grigori Vindireu (pe care junele Ciprian Porumbescu și prietenii săi îl luau adesea în plimbările lor prin urbe “la serenade pe sub cele ferestre”) a fost, așa cum scrie și Leon Goian (unul din fruntașii vieții culturale bucovinene care s-a aflat la originea Reuniunii de Cântare “Armonia” din Cernăuți) “cel de pe urmă interpret adevărat al muzicii naționale românești”.
În scrierile sale despre “Cei din urmă lăutari ai Bucovinei” (care au motto-ul “Eu mă duc, mă prăpădesc / Ca un cântec bătrânesc”) Victor Morariu spune că în Bucovina “tarafuri mai veniră și pe urma lui Nicolai Picu și a lui Grigori Vindireu, tarafuri desigur, lăutari însă nu!” adăugând semnificativ: “Pentru că nimeni în urma lor n-a mai putut scoate din doină și din cântec atâta suflet al Moldovei ca ei!”.
Crucii de piatră de la căpătâiul vestitului lăutar (care a stat solitară aproape un secol) i-a făcut plecăciune virtuosul violonist Alexandru Bidirel (1918 – 1985), care s-a înfrățit cu el întru veșnicie într-un ansamblu monumental funerar în care se odihnesc împreună.
Acestea sunt doar câteva din locurile de veci din Cimitirul “Pacea”, care ne duc cu gândul către oamenii și vremurile din urmă. Și câte alte asemenea locuri mai sunt prin care putem privi în istorie.
