Prin Cruce, viața noastră se apropie mai mult de Dumnezeu

Crucea vrea să aducă și să facă prezentă în viața oamenilor această putere extraordinară pe care o conține legea dăruirii, legea câștigării prin renunțare, și de aceea tot ce se face în Biserică, fiindcă se face prin puterea lui Hristos, se face prin semnul Sfintei Cruci, care este semnul acestei vieți noi, viață nouă care se câștigă prin moarte. Așa cum am spus, Adam a vrut viața cu orice preț și a ieșit moartea, tot astfel crucea, care ne însemnează și care este un semn al renunțării, e ca un X, care barează, e ca un semn de interdicție, de oprire. Crucea are deci un semn de oprire; noi ne oprim de la păcat, ne oprim de la lucrurile diavolului, ca apoi, din puterea acestei barări și renunțări, să țâșnească altă putere, o viață care vine de Sus. Așa cum spunea frumos părintele Stăniloae, Dumnezeu a făcut lumea ca un dar și a pus Crucea pe acest dar. Celui care nu știe să se apropie de darul lumii prin cruce, darul lumii îi devine prilej de păcat și de sminteală. Cei care înainte să se apropie de dar, de lume, își fac semnul Sfintei Cruci știu să se apropie de orice lucru din lume fără ca lumea să devină prilej de păcat și de atracție păcătoasă. De aceea spun și Sfinții Părinți ca la începutul oricărui lucru pe care îl săvârșim să ne facem semnul Sfintei Cruci. De pildă, ne însemnăm cu semnul Crucii și înainte și după masă, însoțindu-l cu rugăciune, iar mâncarea noastră nu devine prilej de păcat, iar somnul nostru cu crucea pe pernă, așa cum ne spune și rugăciunea de seară, devine un somn în Dumnezeu, și nu un somn al păcatului. De acea creștinii din cele mai vechi timpuri și până astăzi își fac semnul Sfintei Cruci spre a nu fi prilej de păcat, ci de unire cu Hristos prin renunțare. Deci renunțăm ca somnul, mâncarea, munca și viața noastră să devină prilej de patimi și, dimpotrivă, vrem ca viața noastră să se apropie mai mult de Dumnezeu.
Prin desacralizare și magie se ratează înțelesul duhovnicesc al Crucii
-Asistăm în ziua de astăzi la o utilizare nu numai în sens eclezial, să spunem așa, a Sfintei Cruci. Întâlnim, spre exemplu, reprezentarea Sfintei Cruci pe tot felul de obiecte, pe vestimentație sau ca accesoriu al acesteia. Cum vedeți această schimbare și micșorare a sensului Sfintei Cruci?
-Da, acum civilizația în care trăim este o civilizație a imaginii și mai mult a abuzului de imagini și de simboluri, scoase din context și devenite simple accesorii ale vestimentației și ale modei. Această vehiculare la nivelul prezenței publice a acestor semne religioase vine dintr-o dorință, inconștientă oarecum, a omului de a manipula sensurile și simbolurile religioase. Un risc a existat, și trebuie să spunem și acest lucru, chiar și în civilizația tradițională creștină, de a folosi de multe ori și icoanele și semnul Sfintei Cruci cu rost și fără rost. O încercare de manipulare magică a simbolurilor creștine a existat chiar și la nivelul tradiției creștine populare. Există astăzi o tentație de a folosi magic nu numai semnul Sfintei Cruci, ci și ierurgiile și Sfintele Taine, este o tentație a omului de a capta el forța Sfintelor Taine, a icoanelor, a Sfintei Cruci, în serviciul lui propriu, de a folosi crucea și la magie și la alte lucruri. Este și dimensiunea aceasta negativă a cinstirii Sfintei Cruci pentru că nu toți creștinii au avut conștiința aceasta curată pe care o propovăduiește Biserica, mulți au acceptat creștinismul, dar au încercat să se folosească de elemente din creștinism tot pe fondul existenței magice cu semnul Sfintei Cruci, cu apă sfințită, cu icoane. Există – trebuie să recunoaștem – și o patologie religioasă de tip magic; este o degradare a religiosului, care trage simbolurile creștine spre religiile păgâne, și există manipularea aceasta în societățile moderne care se vor secularizate, postcreștine, o manipulare desacralizată, profanizată, în care vedem crucile apărând pe cercei, pe vestimentație; o pervertire care se face prin desacralizare. Este o formă de reducere a simbolurilor religioase la rangul de simple semne, de accesorii și de comunicări superficiale între oameni.
Biserica trebuie să-și apere tradiția ei liturgică și religioasă de aceste două ispite, atât de pericolul magic, cât și de pericolul desacralizării simbolurilor religioase. Sunt două moduri în care oameni ratează de fapt înțelesul duhovnicesc al simbolurilor religioase, de pildă cinstirea Sfintei Cruci. Aceasta trebuie să ne ducă la o mai bună și intensă cateheză în viața Bisericii, prin care trebuie să explicăm oamenilor care sunt semnificația și sensul Sfintei Cruci: că Sfânta Cruce nu este un simbol magic și nu poate fi bagatelizată și scoasă din context; Crucea poate fi mântuitoare în Biserică pentru oamenii care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și au o viață duhovnicească; Crucea devine Pom al vieții doar atunci când se află în mijlocul raiului, iar raiul pe pământ este Biserica. Este un apel să ne întoarcem la recuperarea sensului adevărat al simbolurilor religioase în Biserică, fiindcă în Biserică ele își primesc toate sensurile, fără ca ele să se degradeze sau să cadă în derizoriu.
(Alexandru-Constantin CHITUȚĂ)