„Prin Cruce, spre Înviere!” – Exegeza Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Evanghelia Duminicii a treia din Post

Referatul biblic de la Sfântul Evanghelist Marcu (8, 34-38) rânduit a se citi în cadrul Sfintei Liturghii se găsește și la Sfinții Evangheliști Matei (16, 24-28) și Luca (9, 23-27). Cuvintele pericopei sunt adresate „mulțimii”, respectiv „ucenicilor” (Marcu 8, 34). Sfântul Evanghelist Luca spune că erau adresate „către toți” (Luca 9, 23).
Pericopa evanghelică urmează celei dintâi prevestiri a Sfintelor Sale Pătimiri. Iisus le-a mai vorbit apostolilor și cu alte ocazii despre acest moment, cum ar fi: cu prilejul curățirii templului, când le-a zis: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 2, 19); sau când le-a spus ucenicilor lui Ioan: „vor veni zile când Mirele va fi luat de la voi” (Matei 9, 15); sau când i-a dezvăluit lui Nicodim: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului” (Ioan 3, 14); sau atunci când le-a răspuns cărturarilor care Îi cereau semn din cer: „Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți.” (Matei 12, 40).
Se pare că din spusele lui Iisus ascultătorii n-au înțeles nimic. Așa stând lucrurile de această dată, Iisus s-a adresat pe față cercului restrâns al ucenicilor: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze.” (Marcu 8, 31). Adică, să fie omorât de coaliția conducătorilor iudei, Sanhedrinul, reprezentat de „bătrâni” (autoritatea civilă), arhierei (autoritatea religioasă) și cărturari (autoritatea intelectuală).
Eshatologicul „trebuie” nu presupune o desfășurare impusă a Pătimirilor, ci împlinirea voită de către Iisus a iconomiei mântuirii oamenilor, prevestită în Vechiul Testament: „Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă. Dar el a luat asupră-Și durerile noastre” (Isaia 53, 3-4) și întărită de cuvintele Dreptului Simeon în momentul aducerii la templu: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34).
Vestea a căzut ca un trăsnet. La orice s-ar fi așteptat apostolii și cei care-L urmau, numai la așa ceva nu. Atunci, Petru L-a luat pe Iisus de o parte și „a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple Ție aceasta.” (Matei 16, 22). Apostolul Petru a încercat – fără îndoială – să-I sugereze Mântuitorului să evite Ierusalimul. El ar fi vrut ca nimic din cele spuse să nu I se întâmple, omenește vorbind. Însă planul lui Dumnezeu era altul.
Iisus, indignat de sugestiile apostolului, opuse învățăturii Sale, întorcându-se spre Petru, l-a mustrat: „Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Matei 16, 23). Pentru o clipă, Petru a devenit prototipul gândirii omenești care, adesea influențată emoțional, nu observă că în spatele raționamentelor se ascunde ispititorul de altădată din pustia Carantaniei, căruia i-a spus Mântuitorul: „Piei, Satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-I slujești»” (Matei 4, 10). Petru avea un fel de a gândi sugerat de diavol.
Însă, când Iisus i-a zis lui Petru „Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi ești” (Matei 16, 23), nu i s-a adresat lui Petru ca unui posedat, ci diavolului care se folosea de el și care îl făcea să fie potrivnic planului lui Dumnezeu. Căci Îi cerea de fapt lui Iisus să renunțe la adevărata Sa misiune mesianică.
Așa stând lucrurile, Hristos le-a recomandat câteva principii morale în vederea dobândirii unei răsplăți veșnice: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34). „Mie!”, nu altcuiva, a spus Mântuitorul.
Cuvinte greu de înțeles, dar și de urmat, căci presupuneau o obediență spirituală necondiționată. Cu atât mai greu de înțeles era Jertfa Sa mântuitoare. Sfântul Evanghelist Luca întărește: „Să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie” (9, 23). De aici reiese, cu și mai multă pregnanță, că această invitație presupune o angajare fermă, un act responsabil. Cel care vrea să fie ucenicul lui Hristos trebuie să împlinească trei condiții indispensabile: să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-I urmeze.
Trebuie spus că în această succesiune putem discerne un adevăr de netăgăduit, și anume acela că Hristos îi oferă omului o orientare, nu-l lasă suspendat. Crucea îi indică sensul ascensiunii. Însă calea spre Hristos presupune lepădarea de sine, ieșirea din autosuficiență. Asumarea personală a crucii arată că nu este vorba de o poziționare exterioară a ucenicului în raport cu Iisus, ci despre o lucrare zilnică (Luca 9, 23). Omul are libertatea de a fi cu Hristos sau de a refuza. Numai că orice altă cale decât cea de împreună-lucrare cu Dumnezeu este prăpăstioasă (Pilde 15, 9).
Urmarea lui Hristos presupune o maximă dăruire de sine. Fără o renunțare liber consimțită la hedonismele sinelui, astfel încât în sinele nostru să viețuiască Hristos (Efeseni 3, 17), și fără o asumare a responsabilității Crucii, cu tot ceea ce implică ea, nu poți să devii ucenicul lui Hristos, nu poți să-L urmezi pe Hristos. Or, fără Hristos nu poți face nimic (Ioan15, 5).
Drumul spre El nu este unul spre în afară, ci spre interiorul nostru. Aici vrea El să se întâlnească cu noi. Pricina pentru care El cere acestea de la apostoli este justificată: „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8, 35).
Sfinții Evangheliști Matei și Luca vorbesc despre mântuirea vieții prin martiriu. Sfântul Evanghelist Luca consemnează: „Cine va căuta să scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi.” (Luca 17, 33). Iar Sfântul Evanghelist Matei este și mai explicit: „Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.” (Matei 10, 39).
Atașamentul față de Hristos implică suferințe fizice și morale, sintetizate în suferințele provocate de Cruce. Atașamentul nu cunoaște limite; de aceea și răsplata este pe măsură: „viața veșnică”. Martirii au transpus Evanghelia în viața lor, dovedind adevărul și logica celor spuse de Hristos.
Valoarea sufletului este incomensurabilă. Hristos a atenționat: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). Sufletul are valoare veșnică, fapt pentru care nu-l poți vinde și nici cumpăra. Mergi dincolo cu ce ai făcut pentru sufletul tău și al altora. Dai ca să primești cu dobândă în Împărăția lui Dumnezeu. Sufletul are un asemenea preț, încât toată lumea nu prețuiește cât el, întrucât existența la care-l cheamă Dumnezeu este transcendentă.
Hristos conchide în manieră profetică, dar și eshatologică: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri.” (Marcu 8, 38).
Neamul desfrânat despre care se face vorbire vizează pe cei îndepărtați de Dumnezeu, pe cei infideli lui Dumnezeu, pe cei care ezită să se lepede de sine, în sensul renunțării la ce-i tenebros în viața lor, pe cei care renunță la Cruce și implicit la a-L mărturisi pe Hristos și a-I urma.
Or, a-I urma lui Hristos înseamnă a trăi în conformitate cu preceptele Sale, a trăi cu El și pentru El. De aceea, Iisus le-a atras atenția ascultătorilor Săi că după felul cum Îl mărturisesc vor fi și ei mărturisiți dincolo: „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16, 27).
Textul Sfintei Evanghelii rânduite în duminica a treia din Post se încheie cu un verset din capitolul următor: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” (Marcu 9, 1). Versetul anticipă nu atât Schimbarea la Față a Mântuitorului, întâmplată după șase zile de la acest moment, cât mai ales Învierea Sa, a cărei anticipare este descoperirea slavei Sale pe Muntele Taborului.
Sfântul Evanghelist Matei notează că mulți dintre cei ce vor fi prezenți acolo nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăția Sa (16, 28).
Deși mulți exegeți, urmând Sfântului Ioan Gură de Aur, cred că prin venirea Fiului Omului Mântuitorul face referire la Schimbarea la Față, alții consideră că nu poate fi acesta sensul cuvintelor Lui, deoarece Schimbarea la Față nu echivalează cu o venire a Împărăției Sale în lume. Pe de altă parte, din textele paralele știm că venirea Fiului Omului vizează și Judecata finală. Acestea sunt motivele pentru care acești exegeți tâlcuiesc versetul în sensul unei prorocii a dărâmării Ierusalimului, a venirii Fiului Omului la învierea generală sau a coborârii Duhului Sfânt.
Dar, să revenim! Privilegiați de vederea acestei slave a Schimbării la Față, înainte de a fi martorii Învierii Sale, apostolii Petru, Iacov și Ioan, cărora li s-a revelat Mântuitorul în toată slava Sa, se vor împărtăși deopotrivă și de mărturisirea Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultați” (Marcu 9, 7). Și așa cum s-au învrednicit de slava Schimbării la Față, împărtășire anticipată și vizibilă din slava negrăită a Împărăției cerurilor (II Petru 1, 17-18), întocmai se vor învrednici și de slava Învierii, Înălțării și îndeosebi a Cincizecimii care a marcat întemeierea Sfintei noastre Biserici. Însă nu numai ei, ci toți cei care au fost martorii Învierii Sale.
Fie ca și noi, cei care ne-am răstignit sinele împreună cu patimile și cu poftele ce izvorăsc din iubirea acestuia, asumându-ne liber consimțit și nu din silă responsabilitatea Crucii, să ne învrednicim de vederea slavei lui Dumnezeu în Împărăția Sa!