Se apropie Crăciunul într-o țară săracă, sărăcită mai apăsat decât a fost vreodată. În balconul blocului de vizavi un bărbat în maiou, sfidând frigul relativ de afară, așază cârnați pe o sfoară, extrăgându-i meticulos dintr-un sac de plastic. Omul, mă gândesc, are părinți sau neamuri la țară și cârnații, pe care și-i admiră ca pe un trofeu, indică o legătură și o descendență. Cercetez panoramic și alte balcoane, dar gestul, finalizat cu reconstituirea în filigran a unei țesături din componente de porc, este singular. Mă gândesc că, în eternitatea bolșevică pe care am traversat-o, țăranii dislocați în oraș și-au tăiat punțile și s-au desfăcut sangvin, din obârșii. Crăciunul pare anunțat, cu anticipație, doar de bogăția de cămară a unui balcon. În rest bate vântul.
Și totuși m-am înșelat. Românul, în general creștin, ortodox, greco-catolic sau catolic, serbează Nașterea Domnului cu o bucurie și o iluminare care fac din sufletul cel mai pustiu icoană. Lehuză, Fecioara Maria aduce bucuria maternității divine în case, curți, palate și garsoniere de nefamiliști. Românul cel mai sărac adună de Crăciun cât să-și hrănească familia, neamurile, prietenii. La țară și în ograda cea mai săracă, cu uluci strâmbe și porți descheiate la balamale, guiță un porc. Femeia, și cea mai năvleagă, îndeasă cu deștul tocătura cărnii într-un maț de godac, iar bărbatul aduce o creangă de brad sub care Moș Crăciun, mai darnic sau mai zgârcit, pune ceva. Cerul, ca un tuci de aluminiu pe pirostrii, lasă aburii bogați ai fierturii peste cuprinderi. Nu-i român să nu se pregătească de Crăciun. Capacul butoiului cu varză murată e cercetat cu duioșie, iar porcul, până la tăiere, este răsfățat cu boabe în lapte și păsat fiert. Doar cu o zi înainte de întâlnirea cu jungherul, porcul primește apă chioară pentru ca mațele să se curețe mai ușor, tipare pentru cârnații viitori, împănați cu cimbru și usturoi.
Parlamentul, Guvernul și Președinția, printre scandaluri și trădări, sunt bântuite și ele de ideea de Crăciun. Portarii vorbesc în gheretă despre prima de porc (așteptată), iar măturăreasa de la etajul întâi al unei bănci sclivisite țipă prin hubloul scării la colega de la parter o rețetă de caltaboș, spre disperarea amploaiaților bancari, mai pudici la amănuntul culinar al Crăciunului. De câteva zile, instituțiile bogate ale statului împachetează portocale pentru copiii salariaților, iar prim-ministrul se pregătește să sorcovească, cu biscuiți și ciocolată, două case de copii, întâmplător flămânde. Peisajul Crăciunului se conturează instantaneu pe stradă, în florărie, la băcan și în piață. O precipitare de mușuroi de furnici sau alarma stupului cu albine la un senzor extern. Dumnezeu Fiul se anunță în iesle și pe acoperișuri. Pruncul lui Dumnezeu egalizează patimi și șterge sezonier motivul gâlcevii. Gâlceava va răsări iar după Anul Nou, dar până atunci, avertizați de agheasma clopotnițelor, devenim mai buni.
Într-o zi, într-un an, 1989, unic în două milenii de la Hristos, românii (sau câțiva dintre ei) au păcătuit vărsând fără judecată sânge. Poate de aceea suntem obligați față de Dumnezeu la mai multă iertare și la mai multă îngăduință. Prin brocartul de zăpadă al cerurilor, Tatăl Divin se uită la noi. Ce vede? O forfotă de oameni, bogați sau săraci, norocoși sau năpăstuiți, alergând deopotrivă spre a da fast și măreție zilei în care i s-a născut Fiul. Lângă lumina de rășină a lumânărilor sau sub policandrele aurite, bucuria Dumnezeului Tată e și bucuria noastră. Crăciunul, sărbătoare creștină a fericirii, aruncă, cu sau fără zăpadă, imaculări în fiecare suflet. Florile-s dalbe, flori de măr.
