Primul sau ultimul?

Ca în fiecare an pe vremea asta, se desfășoară Supercupa României, pe care comentatorii TV continuă cu un entuziasm de nedescris să o poreclească „finala Supercupei”!… de parcă ar avea și preliminarii. În sfârșit, cu prostia omenească e greu de luptat, așa că nu ne rămâne decât să ne ocupăm de fotbalul în sine… sau ce-o fi fost el, fiindcă în bazinul acela, fraudulos numit gazon, numai de fotbal n-a fost vorba. Mai întâi avem de lămurit încă o problemă veche de când s-a inventat trofeul: e primul meci al noului sezon sau ultimul din cel trecut? Enigma pare de nerezolvat, din moment ce oficialii aceleiași echipe vorbesc în contradictoriu: unul zice că asta-i trofeul care încununează un sezon excelent, în timp ce celălalt o ține lângă cu „e un început de sezon bun, care ne dă speranțe pentru cupele europene”. Mie, acest început sau sfârșit de sezon mi-a dat emoții măcar tot atât cât atentatele teroriste sau loviturile de stat, fiindcă presupusul meci de fotbal s-a desfășurat în condiții de-a dreptul inumane: la fiecare contact te așteptai la moarte de om sau măcar la dublă fractură, iar faptul că totuși partida s-a încheiat fără elicopterul SMURD ține de domeniul miracolului. Cât privește adjudecarea trofeului, aceasta a fost rezultatul unei întâmplări complexe, cu pasă aiurea, frână în băltoacă, degajare la noroc (care a fost, de fapt, ghinion), deviere întâmplătoare, o nouă frână în băltoacă și gata! Cealaltă deschidere/închidere de sezon, pe vreme excelentă, a beneficiat de prestația unui domn pentru care termenul de „avorton” este încă prea generos. Domnia sa a lăsat nesancționat un fault în careu cu tur de șold și strangularea adversarului, acordând în schimb un altul pentru un strănut sau o tuse. Așa că trofeul a plecat unde trebuia, conform principiilor de viață bine înrădăcinate la toți membrii familiei Avram. Îmi exprim speranța că ăstuia de-a fluierat alaltăieri nu i-a dat Domnul și vreun băiat, iar dacă da, atunci poate că-l face arbitru de snooker, că acolo nu poți blătui meciuri.