Primul nostru mare escroc

După WikiLeaks, panamaua Panama. Plină lumea de escroci! Chitanța nr. 1 în materie de escrocherie românească o deține un anume Tomescu. În aprilie 1991, deci în urmă cu un sfert de veac, neavând slujbă de câteva luni, am primit cu ceva speranță propunerea de a edita, la Chișinău, un ziar patronat de cel dintâi investitor american (de origine română) descălecat pe Bâc. Iată-mă-s sunând la ușa “Casei Brejnev”, clădirea din centrul Chișinăului destinată să găzduiască șefi de stat (acolo au dormit, între alții, Brejnev, Gorbaciov, Ceaușescu și… subsemnatul!). Junele Tomescu, sosit cu pașaport american să investească în Basarabia, a fost primit cu pâine și sare și instalat – unde altfel? – în “Casa Brejnev”.
Avea vreo 30 de ani, era subțirel, blond spre șaten, cu ochi nevinovați și voce caldă. De altfel, înfățișarea marelui reprezentant al finanțelor unchiului Sam întâi a derutat, apoi a fost interpretată ca nouă dovadă a minciunii comuniste ce înfățișa (prin caricaturile lui Kukrâniksi) omul de afaceri american obligatoriu chel, burtos, cu lanț de aur peste foale și havană morfolită în colțul gurii. Drept pentru care frumușelul Tomescu a-nceput să fie sistematic invitat la tot soiul de emisiuni televizate, alături de prim-ministru și celelalte mărimi ale Basarabiei. Din câte mi-a istorisit chiar dumnealui, investitorul, absolvise, la București, Institutul de Teatru, după care fusese pur și simplu cumpărat de-o jună (binișor trecută) de prin Connecticut; s-au căsătorit și iată-l pe fostul viitor actor cetățean american. Școala de teatru i-a folosit: în emisiunile TV, știa să-și așeze, cu un anume farmec regizat, șuvița blondă ce-i cădea mereu peste frunte; de spus, repeta obsesiv o terminologie cvasinecunoscută la Chișinău – barter, voucher,linie de credit, cu efect magic și deschizătoare de orizonturi financiare nelimitate. După ce s-a instalat în opulența “Casei Brejnev”, a cerut să i se monteze antenă de satelit și a anunțat că, deocamdată, va privatiza hotelul “Codru”, stațiunea Holercani și alte câteva obiective – în entuziasmul general al guvernului și al presei.
De gazetă, cam uitase; mereu motiva că n-are timp. Drept pentru care, rămas în stand-by, m-am instalat în patul lui Brejnev, mare cât un ring de box (Tomescu se răsfăța în așa-numita cameră roz “a Raisei”, pare-se, mai însorită). De aici încolo, intrăm în lumea lui Gogol și a lui Ilf și Petrov. Rubla se devaloriza, iar marii afaceriști de pe timpul răposatei URSS rămăseseră cu munți de ruble, de ce să nu-i schimbe în dolari? Și cine-i mai de încredere decât investitorul american Tomescu, aflat în grațiile guvernului și locatar al “Casei Brejnev”? Tomescu nu cerea, dar i se aducea. Dulapul ce găzduise căciula lui Brejnev și șapca lui Ceaușescu nu se mai putea închide din pricina teancurilor de bancnote ce dădeau pe de lături. Nimeni nu cerea chitanțe, toți tăbârceau sacoșe cu ruble și lăsau “pe încredere” adevărate averi multimilionarului Tomescu. Într-o seară, m-a rugat să-l ajut: trebuia să aleg doar bancnote de 100, pe care le făcea sul și le vâra în niște canistre de benzină goale. Simțise că ceva nu-i în regulă – de fapt, Securitatea moldavă izbutise să afle (după jumătate de an!) că firma lui Tomescu nu există în SUA, că onor familia dumisale are în cont 406 dolari și că vapoarele încărcate cu adidașii contractați și deja vânduți la Chișinău încă nu fuseseră construite.
În miez de noapte, eroul nostru a încărcat canistrele în Mercedesul abia cumpărat și a șters-o englezește. A neglijat un singur amănunt: printre cei zdravăn escrocați s-a numărat și o colonie de țigani de la Soroca. Tomescu a fost găsit mort, în Mercedesul nou-nouț. Accident – zic unii. Crimă – zic alții, fiindcă nu-i rană de bușit, ci rană de cuțit. Înscenare – consideră păcăliții de la Chișinău. Tomescu n-ar fi răposat, ci și-a asumat, ca-n teatru, rolul de mort… provizoriu. Se zice că mormântul există (la București). Îndoielile, de asemenea… Cam asta-i povestea celui dintâi escroc internațional venit să opereze într-un Chișinău (atunci) naiv și incapabil să suspecteze un român, și încă american, de intenții necurate. Nu știu dacă Tomescu a fost chiar primul mare escroc mioritic postrevoluționar; oricum, nu-i ultimul. Să-l ținem minte: se numără printre deschizătorii de drum.