D-ALE PRIMĂVERII. Sadoveanu zicea așa: ”Pot afirma cu toată pasiunea că primăverile Iașilor au fost și sunt cele mai frumoase primăveri. Cele care au fost rămân așa de frumoase pentru că nu mai sunt. Cele de acum, pentru că nu vor mai fi.” În fiece început de mai, când castanii stau să-și desfacă, așteptat și, totuși, parcă mereu neașteptat, albele candelabre, îmi amintesc vorbele lui Conu’ Mihai. Nu știu alții cum sunt, dar eu unul mă declar deplin învins de ițirea firului de iarbă: nimic nu mi se pare mai sărbătoresc, mai românesc, mai important, mai profund în semnificații și mai dătător de speranțe decât izbânda mugurelui și ivirea florii. În toiul iernii, troieniți și viscoliți, încercam să visăm la un tărâm fără înghețuri, la o împărăție a verii veșnice. Care, însă, ne-ar lipsi de marea bucurie a primăverilor. Și n-aș da, la schimb, o vară eternă pe-o primăvară ca a noastră! Toate mărunțișurile politicalelor agresive pălesc și devin insignifiante câtă vreme frunza mai e umedă, tânără și curată! Numai că sărbătoarea verdelui crud și cald și pur înseamnă, pentru alți români, puhoi de ape, nenorociri, suferințe. Ăsta-i, pare-se, destinul nostru: nici o bucurie să n-o trăim până la capăt!
*
VECHI NEDUMERIRI. Societatea civilă (adică, totuși, cine?) își va numi reprezentanți proprii în Consiliile de administrație ale societăților naționale de radiodifuziune și televiziune. Reiau paranteza: adică, cine? Toată stima pentru dna Weber, dar când și cine a mandatat-o să mă reprezinte și să vă reprezinte? Nu-i asta confiscarea unei idei, altfel generoasă și profund necesară într-un stat democratic? Cehii nu și-au pus niciodată atari întrebări, câtă vreme intuiau că-s cu adevărat reprezentați de un Havel sau de un Michnic. Polonezii la fel – doar cap de listă în societatea civilă erau militanți încercați ai Bisericii Catolice. Când, cu mulți ani în urmă, mama Alinei Mungiu, merituoasă profesoară de română, mi-a adus spre consultare prozele încercate de fiică-sa, am remarcat imediat inteligența scriiturii și o anume maturitate a construcției, ambele anunțând ivirea unei voci cu perspectivă certă a afirmării viitoare. Totuși, nu văd de ce Alina este îndreptățită acum să turuie autoritar în numele societății civile și să fie considerată fără dubii exponent autorizat al „sumei cetățenilor responsabili” (definiția lui Pleșu pentru societatea civilă). N-or fi și alții, poate chiar mai îndreptățiți să poarte asemenea responsabilitate? Ne reprezintă doar cei ce țipă mai tare și au liber acces pe sticla TV? Ca să nu mai vorbim despre faptul că se vede de la poștă partizanatul politic – adică, exact contrariul apolitismului definitoriu pentru un organism cetățenesc. Altfel spus, se pare că ne-ntoarcem la fabulă: noi vrem egalitate, dar nu pentru căței.
*
MINCIUNA LA ROMÂNI. Pe mai toate gardurile ieșene s-au lipit afișe anunțând spectacolele unui teatru particular. Foarte bine că au început să se materializeze astfel de inițiative și că teatrul tinde a ieși de sub eterna tutelă statală! Litera tipărită a afișului ne invită să vedem spectacolul „Împărăția Ozanei”, distins, zice-se, cu Marele Premiu la Festivalul de la Mistelbach, Austria, 2001, cu Premiul I la Subud, Germania, 2002 și cu Premiul publicului la Wolfsburg, Germania, 2003. Frumos: anul și premiul – dacă n-ar fi vorba despre simple minciuni gogonate! La Mistelbach nu se acordă premii (și festivalul este dedicat numai teatrelor de păpuși, nu și celor de dramă) în palmaresul de la Subud nu aflăm nicidecum menționată trupa ieșeană. La fel și la Wolfsburg. De altfel, este pur și simplu imposibil ca un teatru înființat în 2005 să fie troienit cu premii înainte… de a exista! Care va să zică, gogoși de-a dreptul nerușinate: afară-i vopsit gardul, înăuntru cântă din răsputeri trombonul! Și câte astfel de cazuri n-or mai fi, doar mereu se aduce în față „consacrarea internațională” înaintea fireștii validări naționale…
