Sigur că la ora la care ar fi trebuit să înceapă, adică la 19.00, pe scenă l-am găsit pe Marcian Petrescu, care… își încălzea muzicuțele. Făcea, adică, sound check-ul, întrebându-se, la fel ca noi, dacă se va mai aduna ceva lume până la deschidere, întrucât pe băncile din fața scenei erau, zic eu, doar vreo 60-70 de iubitori de blues. Nici nu știu, de fapt, cum trebuie calculat numărul de spectatori, fiindcă dacă îi socotim și pe cei aflați la mesele de la Casa de Cultură și de la Oscar Wilde, ies vreo 300. Și cred că trebuie puși la număr, din moment ce am găsit acolo consumatori mai degrabă de blues decât de pizza ori de cârnați.
Una peste alta, după ce am mai socializat preț de vreun ceas, la 20.10 trecut fix, ediția a IX-a a Festivalului de Blues (sau ediția I a „noului” festival, întrucât evenimentul a trebuit să-și schimbe denumirea, după ce un șmecher s-a împroprietărit cu „Blues ConFusion”, brevetându-l la OSIM, ba încercând și un mic șantaj la organizatori!) a luat-o din loc, cu trenul. Cu Trenul de Noapte, adică grupul lui Marcian Petrescu cel echipat cu banduliera-i plină cu muzicuțe. Poate și datorită orarului înghesuit, ora 23 fiind limita admisă, Marcian a renunțat la poveștile încântătoare dintre piese, limitându-se la cântat: în general piese proprii, dar și vreo câteva preluate, inclusiv „Miss You”, hitul Rolling Stones din 1978 (albumul „Some Girls”, pentru cine vrea să știe și asta).
A venit apoi Johnny Mitrache Band, adică patru muzicieni români (inclusiv Rareș Totu și Raul Kusak, care era clar că nu se simt tocmai în largul lor), plus „francezul” Johnny Mitrache care, trebuie spus și asta, nu ne-a dat pe spate pe nici unul. Am întrebat destui prieteni prezenți și toți au fost unanimi: ceea ce a cântat Mitrache nu bătea cu restul. Comparația cu Canaf nu stă în picioare din mii de motive, toate în favoarea lui Canaf, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Restul e discriminare! Rămâne doar mulțumirea noastră de a-l fi văzut fericit pe Johnny Mitrache pentru că pur și simplu era acolo. Cine nu pricepe cât contează asta, pur și simplu nu înțelege blues-ul.
În sfârșit, Kirk Fletcher (Band) din Statele Unite, capul de afiș al primei seri. Pe Kirk e suficient să-l vezi/auzi preț de câteva secunde, și gata: ai și simțit „fiara” care zace în el. Aproape că nu mai e nevoie să cauți online și alte vitejii de-ale lui: cântări cu Josh Smith (cel care ne-a uimit anul trecut), cu Lance Lopez (fenomenul care ne-a uimit la… Fălticeni, în 2012, și care, dacă dă Domnul, va veni anul viitor la Festival!), ba și cu Joe Bonamassa, ca să fie clar la ce nivel se află. Pe mine însă m-a speriat de-a dreptul toboșarul său, pe nume Chris Nugent, care bătea în cel mai atipic mod imaginabil. Demențial ar fi cuvântul potrivit, numai că era atâta exactitate încât părea mai degrabă o lecție. Citind pe net câte ceva despre el, am aflat că da, e profesor de tobe în mai multe locuri în Anglia, unul fiind Academy of Contemporary Music, ceea ce explică totul. Fabulos final! La urmă, firește, concluzia: deși au folosit absolut același echipament, inclusiv (sau mai ales) tobele, de ce atunci când cântă ei sună altfel decât la noi!?
Seara a doua: Trandafir de la Mo…jo Working!
Hai să lămurim din start ce-i cu intertitlul ăsta: deschiderea a aparținut unui trio… de 6! Asta înseamnă că deși s-a anunțat Cyfer Trio, pe lângă cei 3 inițiali, pe scenă au mai urcat Marcian Petrescu, Raul Kusak și Joe Ruși, fiecare cu ce avea: muzicuță, orgă Hammond, respectiv… fractură de braț! Asta de la urmă este Mircea/Joe Ruși, pe care un accident l-a împiedicat să fie full time prezent în Festival. Mi-a promis însă că va fi prezent la jam session-ul de duminică, de la Oscar Wilde… la clape! Asta da surpriză! Revin la Cyfer: după ce a cântat chestii mai vechi sau mai noi, s-a dedat la un „Got My Mojo Working” „îmbunătățit” cu un insert cât se poate de potrivit din „Trandafir de la Moldova”, produsul finit fiind absolut remarcabil. Iar Raul a fost pentru prima oară el însuși, făcând un show cum numai el știe și poate. Avea să-l facă încă și mai și în numărul următor, când s-a numărat printre muzicienii care l-au susținut pe scenă pe muzicuțistul Giles Robson, cu care a avut câteva „dialoguri” ca între ei, muzicienii adevărați. E greu de spus cât de mult ne-a impresionat Giles, a cărui abordare muzicală l-a făcut până și pe Sugar Blue, stăpânul absolut al muzicuței (dovadă: premiul Grammy!), să-i aducă niscai elogii pe deplin justificate. Dincolo de virtuozitățile de la sine înțelese, Giles s-a dovedit și un showman excepțional, ba și generos pe deasupra, invitându-l și pe Marcian Petrescu pe scenă la un dialog între muzicuțe cu totul excepțional.
În sfârșit, ceea ce se aștepta a fi capul de afiș al întregului eveniment, Malone Sibun Band, chiar asta a și fost. Doi muzicieni absolut remarcabili, un american de culoare, Marcus Malone, stabilit în Anglia, și băștinașul Innes Sibun (nume halucinant pentru un englez, încă și blond!) au rupt chitarele și în egală măsură și publicul care parcă nu i-ar mai fi lăsat să coboare de pe scenă. Innes, chitarist de 50 de ani, a cântat în 1993 și 1994 cu Robert Plant, ba apare și pe două discuri ale gigantului, ceea ce ar fi în principiu suficient ca să înțelegem ce știe. Adăugând și că a deschis concerte ale unor domni bluesmani precum Peter Green, Al Kooper, Taj Mahal ori Johnny Winter (odihnească-se în pace, bine că am apucat să-l văd!), parcă e deja prea mult. Și explică de ce a făcut poate cel mai bun show din întreaga istorie a Festivalului. Măcar până la anul, când dacă vine Lance Lopez, e absolut sigur că ne va face să avem alte repere. Chiar dacă a fost mai scurt, datorită amplasamentului, și evident cu mai puține nume pe scenă, Suceava Blues Festival 2018 cred că a fost cel mai bun dintre toate cele 9 ediții. Rămâne să-i mai mulțumim încă o dată lui Bobby Stroe și să-i dorim ca tot ce-și dorește el pentru următoarea ediție să se împlinească, ba și cu asupra de măsură.
