În prima sâmbătă din Postul Marese sărbătorea Ziua lui Sân – Toader, sfânt care a fost canonizat de către biserica ortodoxă datorită faptelor sale dar pe care tradiția populară îl ține de teama pedepselor aplicate tuturor celor care nu-l respectau. San – Toader și caii ce-l însoțeau rupeau, conform tradiției, lanțul lui Sânt – Ion pentru a da drum liber anotimpului călduros. Ei păzeau Soarele pentru a evita fuga acestuia către miază – noapte și pentru a salva, astfel, omenirea de la noaptea veșnică.
Cailor lui Sân – Toader le erau consacrate de la cinci până la douăsprezece zile, începând cu Lunea Curată, Săptămâna Albă fiind cunoscută și sub numele de Săptămâna Cailor lui Sân – Toader.
Conform credinței populare, caii lui San -Toader sunt ființe mitice hipomorfe, cu aspect de flăcăi dar care au coadă, ascunsă în ițari, și copite, ascunse în opinci. Ei întronează ordinea la începutul Postului Mare, închizând șezătorile și petrecerile. În nopțile Cailor lui Sân – Toader, fetele nu mergeau la șezători, se închideau în case și răsturnau cu gura în jos toate vasele pentru a împiedica aceste spirite năprasnice să se ascundă în ele.
Cel mai important, dar și cel mai temut, dintre cai este Sân – Toaderul cel Șchiop sau Sân – Toaderul cel Mare celebrat în sâmbătă Săptămânii Albe.
În săptămâna numită a Cailor lui Sân – Toader, femeile nu urzeau, „pentru a nu li se încurca firele”, și nu torceau, ca „să nu te calce caii”.
În sâmbăta lui Toader, înainte de răsăritul soarelui, fetele se duceau în pădure, în locuri curate, „unde nu ajung găinile și nu se aud câinii”, și căutau rădăcini de iarbă mare. Când săpau aceste plante, în locul de unde luau rădăcinile puneau sare, făină sau alte produse. Întoarse acasă, fetele fierbeau aceste rădăcini iar cu leșia rezultată se spălau pe cap în credința că le va crește părul mare și frumos. După spălarea capului, în timp ce se pieptănau, fiecare zicea: „Toadere, Sân – Toadere,/Dă cosiță fetelor cât coada iepelor/Și chică pruncilor cât coama cailor”.
Tot în dimineața Sâmbetei lui Sân – Toader, se mai obișnuia ca fetele să adune din ieslea cailor strohul de fân, îl fierbeau în vase curate și se spălau cu fiertura astfel obținută pe cap, în credința că vor avea părul frumos și bogat și vor fi plăcute flăcăilor.
Un alt obicei din această zi, păstrat până târziu în Bucovina, era acela al tunderii coamei la viței și mânji și al cozilor la iepe (acțiune cunoscută sub numele de costrujire), părul rezultat fiind pus în mușuroaiele de furnici pentru ca „animalele din gospodărie să se înmulțească precum furnicile”.
În sâmbăta de Sân – Toader se făcea colivă de grâu (Coliva lui Sân – Toader) care se ducea la biserică unde se sfințea și se împărțea copiilor sau oamenilor săraci. Din această sâmbătă începeau slujbele speciale pentru morți, slujbe ce aveau loc în fiecare sâmbătă din Postul Mare și se terminau în Joia Mare.
În Sâmbăta lui Sân – Toader se desfășura, astfel, un scenariu complex de înnoire simbolică a timpului calendaristic, celebrat altă dată, mai ales în mediile pastorale, la început de primăvară.
Mijlocul Postului Mare este marcat prin ziua numită Miezul Paresimilor. Local, în Bucovina, denumirea acestei sărbători a încetat să mai exprime împărțirea Postului în părți egale, devenind Miezul Păreților în sensul de pereți despărțitori.
Această sărbătoare cade întotdeauna într-o zi de miercuri. Ziua oferea, altă dată, gospodinelor prilejul de a număra ouăle strânse până atunci și de a evalua numărul de ouă de care aveau nevoie pentru buna pregătire a Sărbătorii Pascale. De asemenea, femeile socoteau acum cât s-a tors din cantitatea totală de cânepă, apreciind data aproximativă când urma să se termine operația, întrucât era obligatoriu ca această activitate să se încheie până la Joia Mare.
(sursa: www.razboiulnevazut.com)
