Piața Tahrir din capitala egipteană e plină ochi de mulțimi care scandează, de mai bine de o săptămână, ”Jos Mubarak!”, gata, pleacă, fugi dacă nu vrei să ai soarta lui Ceaușescu. Aproape măgulitor pentru noi, românii. Am devenit nume de rețetă pentru revoluții. Comparația n-am făcut-o noi, ci egiptenii.
Numai că imaginile pe care le-am urmărit miercuri, la televiziuni, unele curajos culese din mijlocul teatrului de luptă – pentru că până la urmă piața Tahrir și străzile adiacente au devenit spațiul unui război civil sângeros – mai adaugă o posibilă comparație cu România. N-o fac egiptenii, ci îmi permit s-o avansez eu – mineriada. Ce altceva s-a petrecut miercuri când tam-nisam, după zile în șir de demonstrație anti-Mubarak, când tot Egiptul părea coagulat în jurul acestei trăiri, când tot muritorul de pe Nil, din spațiul nemuritorilor faraoni, părea decis să termine cu „ultimul faraon” au apărut, ca din senin, mase compacte și bine dirijate de simpatizanți și apărători ai dictatorului?
Ca unul care a trăit direct, zi de zi, evenimentele din decembrie ‘89, inclusiv mineriadele care mi-au lăsat multe amintiri (pentru defectul de a purta barbă și a de a fi corespondent al unui ziar străin, pe aceea, de neuitat, de a scăpa, sărind garduri, de niște bâte care mă fugăreau atrase de plăcerea de a mi le încerca pe spinare), nu pot să nu suprapun evenimentele ultime din Cairo cu acelea. Intervenția civililor cu bâte, arme albe și arme de foc, între care demonstranții anti-regim spun că au identificat polițiști și persoane din serviciile secrete, m-a dus cu gândul la minerii care nu erau chiar toți mineri. Lideri în civil îi conduceau cu prea mare precizie pe ortacii din Valea Jiului la casele „trădătorilor” Rațiu și Câmpeanu, pe la redacțiile unor ziare ca „România liberă” care la acea vreme nu erau oficioase de partid băsescian cum sunt azi.
Prima mineriadă de la Cairo s-a soldat, ca și la București, cu sute de răniți, capete sparte, oase fărâmate și morți. Deocamdată n-a stat nimeni să-i numere. Scriu aceste rânduri joi dimineața și nu știu cum va continua războiul egiptenilor cu egiptenii. Până mai ieri a fost un război al egiptenilor cu puterea, veche de trei decenii, a lui Mubarak. Azi au răsărit din senin apărătorii lui, disciplinați, organizați, puși pe măcel.
Rămâne întrebarea, gravă, înspăimântătoare chiar, ce va urma după Mubarak, dacă el cade și probabil va cădea? Îmi îngădui aici câteva constatări personale rămase încă vii după o vizită la Cairo și în alte zone de religie musulmană. Am ajuns în capitala Egiptului seara, după câteva zile petrecute în Kuweit. Eram câțiva ziariști care însoțeam o delegație parlamentară română. Peste o săptămână americanii aveau să înceapă ofensiva împotriva lui Saddam Hussein, dar privirile reci și tăioase ale kuweitienilor, aliați pe hârtie cu americanii împotriva dictatorului de la Bagdat, îmi înghețau sângele. Ne urau cu atât mai mult cu cât puteam fi americani. De altfel, în hotelul în care locuiam, aproape de țărmul Golfului, erau numai civili americani, cu roluri în noua administrație irakiană. Nu riscam să ieșim seara pe străzi și nici ziua în locuri mai izolate. Trecerea pe lângă un arab îți putea lăsa autograful unui cuțit în burtă. Aeroportul din Cairo m-a surprins prin aparența de pustiu. Am vrut să întreb ceva de bagaje, dar n-aveam pe cine. Am ocolit un lung panou și am dat de o uriașă incintă în care sute de bărbați stăteau aliniați cu frunțile în dușumea și fundurile în sus. Erau în rugăciune. M-am tras îndărăt și am așteptat cuminte să-și termine ritualul de seară. În zori m-a trezit, la orele 5, muezinul care trimitea peste orașși peste deșert, din înălțimile unui minaret, invocația lui către Allah, tânguitoare și fermă, luând în stăpânire ținuturile. Tu creștinule, tu americanule, tu, oricare ai fi și de unde ai fi, părea a fi tâlcul, nu ai ce căuta aici. Aici au loc doar Allah și cu mine. Fugi cât te mai las s-o faci. La piramide era pustiu. Doar polițiști călare pe cămile. Turiști – doar noi, câțiva români. Mi-a rămas o poză memorabilă, cu moaca mea suprapusă fotografic peste profilul Sfinxului și amintirea scenei dure când un arab, răsărit de nu știu unde, s-a apropiat de mine și, înainte de a apuca să schimb o vorbă cu el, un polițist și-a vârât cămila între noi și i-a ordonat, răstit, aproape țipat, să șteargă putina. Polițistul nu glumea, iar băștinașul, care cred că dorea să-mi vândă ceva, s-a retras. Știam atentatele care făcuseră din prosperul turism egiptean o amintire. Din participarea la discuțiile oficiale am înțeles că fundamentalismul islamic nu e o glumă în această țară săracă, dar care are peste 80 de milioane de locuitori.
Situarea într-o zonă cheie pentru navigația pe Canalul Suez, ca și vecinătatea cu Israelul, fac apăsătoare întrebarea cine va veni după Mubarak. Dacă va lua puterea fundamentalismul musulman, deloc de neglijat în toată lumea arabă, cu germeni la tot pasul, va fi greu pentru umanitate. O poetă din Cairo mi-a spus cândva, la un festival de poezie din Bagdad, unde erau prezenți și doi scriitori români, că în viitor „poporul lui Allah va cuprinde lumea întreagă”. Am râs și am contrazis-o. E loc destul în cer și pentru Dumnezeul meu! Am râs doar eu. Ochii ei, pe care-i vedeam de sub vălurile din mătăsuri întunecate, negri și arzători, nu zâmbeau. Ce se petrece acum în Egipt ne privește, mai mult decât ne închipuim, pe toți. Cine va triumfa, răul sau binele? Dar dacă răul este binele și binele răul? Cine are puterea să înțeleagă și să discearnă în această lume care mie îmi scapă?
