Prieteni cititori, profit de faptul că intrăm în Săptămâna Mare fără prea mari repere în ceea ce privește fotbalul nostru (doar un meci din play-off jucat la ora scrierii acestor rânduri), pentru a vă purta într-un trecut fotbalistic fascinant, cu un fotbalist care a fost mai mult decât fotbalist. Tocmai am terminat de citit cartea Diego Maradona – Un studiu sociocultural, despre care voi scrie o serie prelungită de articole, dar… nu și acum. Pentru că înainte de Maradona a mai fost cineva care și-a folosit calitatea de fotbalist celebru pentru activism, pentru implicare civică. Iar cel care ni-l readuce în memorie pe Socrates este un tânăr pe nume Mircea Macovei, student la Istorie. Nu întâmplător studiul său este preluat de o publicație academică de prestigiu – Centrul de Studii Euro-Atlantice, care evident nu are nicio legătură cu fotbalul, ceea ce sporește meritul autorului, acesta legând fenomenul inițiat de Socrates la Corinthians de căderea dictaturilor la finalul Războiului Rece.
Chiar, vi-l mai amintiți pe Socrates? Eu da, a fost un jucător emblematic al acelei echipe a Braziliei considerată cea mai bună care n-a câștigat un titlu mondial! Da, Brazilia 82, cu Zico, Falcao, Cerezo… Și cu Socrates, un mijlocaș longilin, cu barbă, supranumit Doctorul ”pentru studiile sale medicale și filozofice, conștiința politică, stilul și calitatea jocului”, după cum îl descrie Mircea Macovei. Și încă: „În ochii lui, implicarea socio-politică a unui fotbalist era o datorie în același mod în care erau antrenamentul, jocul și grija față de propria persoană. Sócrates a întruchipat pe deplin conceptul fotbalului ca parte integrantă a vieții braziliene.” Concret, în plină dictatură militară, Socrates a propus un exemplu de conducere democratică la Corinthians, jucătorii și tot personalul votând absolut toate deciziile care țineau de organizare, inclusiv partea financiară și transferurile. Până și ora antrenamentelor era supusă la vot, s-a votat chiar și renunțarea la cantonamente! Socrates obișnuia să spună că fotbalistul este un ”prim-ministru fără scaun”, că este obligația lui să se implice în societate. Experimentul a luat sfârșit odată cu transferul lui Socrates la Fiorentina, deși el și-ar fi dorit să rămână într-o Brazilie democratică, dar o lege privind alegerile libere a picat în parlament: „De îndată ce am auzit vestea proastă, am început să plâng. Nu am plâns niciodată așa cum am făcut-o în acea zi. Le-am spus directorilor lui Corinthians că voi pleca.”
Din păcate, spațiul rubricii este prea sărac pentru a reda tot contextul, precum și sfârșitul profetic al lui Socrates, dar puteți găsi articolul original pe csea(punct)ro.
