Frumusețea unei prietenii văzute în lumina cuvintelor Mântuitorului Hristos are semnificații profunde.
Unele prietenii nu au sfârșit, altele se confruntă cu valurile furtunilor, altele sunt de fațadă, după cum sunt și oamenii care nu aspiră la binefacerile (roadele) unei legături de suflet cu semenii lor.
Prietenul credincios este mai presus decât rudenia de sânge, onorantă sau dezonorantă, oricum ar fi ea. Prietenul adevărat este greu de dobândit și ușor de pierdut. E mai prețios decât aurul și argintul și e mai valoros decât darurile oferite de cuceririle tehnicilor moderne.
Sunt oarecum copleșit de prietenia pe care am descoperit-o mai ales în paginile unei corespondențe dintre un monah ajuns la demnitate episcopală și familia preotului Petru Ciobanu din Slatina Fălticenilor. După cunoștințele mele, aceasta este cea mai bogată (laborioasă) corespondență păstrată între un ierarh și familia unui preot de țară.
Începută în anii ’50 ai veacului al XX-lea și încheiată (vremelnic) în anul 2005, când mitropolitul Antonie Plămădeală a trecut dincolo de lumea pământeană, prietenia aceasta postulează veșnicia. În vremuri grele, monahul fugar, urmărit de autoritățile represive comuniste, a găsit înțelegerea, ajutorul și prietenia familiei preotului Petru Ciobanu și a preotesei Angela.
În casa lor, așezată sub cetatea Munților Stânișoarei, am găsit cu ani în urmă o dedicație a mitropolitului Antonie Plămădeală așezată pe pagina dintâi a cărții „Trei ceasuri în iad”, pe care o reproduc din amintire, cu aproximație: „Când viața mea a cunoscut ceasuri de iad, în casa preotului Petru Ciobanu m-am simțit întotdeauna ca-n Rai”.
Sutele de pagini ale corespondenței pe care au purtat-o grăiesc, în perioade diferite, de o prietenie care a cunoscut înălțimi greu de atins și frumuseți inefabile.
Scrisorile din anii â50 amintesc despre greutățile unor timpuri neprietenoase (potrivnice), lupta pentru supraviețuire a monahului ajuns la limită, pe margine de prăpastie, așa încât putem înțelege rătăcirile și strigătele de deznădejde ale acestuia, care au găsit ecou în paginile epistolare.
Marile tristeți au fost suportate mai ușor cu ajutorul și grija specială ale familiei preotului Petru Ciobanu.
După ce furtuna a trecut și monahul a primit recunoașterea mai-marilor Bisericii, i-a păstrat întotdeauna aproape pe prietenii de altădată, rămași prieteni pentru totdeauna.
Acest lucru se observă cu ușurință din epistolele trimise în timpul slujirii arhierești, cum ar fi cea prin care îi anunța că a fost ales arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului, Crișanei și Maramureșului:
„Ați auzit desigur noutatea.
N-a fost și nu va fi ușor. Ne vom povesti amănuntele la întâlnire. Cred că instalarea (la Sibiu) va fi pe 7 februarie 1982. Sper din toată inima că veți fi prezenți. Se vor trimite și invitații, dar aceasta e cea dintâi pe care o trimit eu. Cu voi trebuie să Împărtășesc primele mele bucurii, pentru că tot cu voi am împărțit și marile tristeți și așa le-am suportat mai ușor. IPS-ul Vostru vă laudă de câte ori ne întâlnim. V-a dat și binecuvântarea să veniți, îndată după alegere!
Deci, să ne vedem sănătoși la Sibiu.
Și iată, pentru prima oară semnez către voi
† Antonie, Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului”
„Aseară m-am întors de la București, la doi ani de la instalarea la Buzău!
(17 ianuarie 1982, Buzău, scrisoare aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei)
O altă scrisoare expediată din Sibiu la începutul lunii martie 1993 exprimă dorința reîntâlnirii, pentru a-și povesti amintirile, înainte de a nu le uita, „ca să ne mai amăgim că suntem tineri”.
O idee interesantă a scrisorii este aceea că destinatarii scrisorii „nu pot îmbătrâni”, iar când vor muri, își vor păstra dorința de a trăi veșnic: „veți muri tineri, dacă veți muri vreodată”.
Dragii mei,
La cele cinci cuvinte trimise de ziua mea, când am împlinit cumplita vârstă de 66 de ani, încerc să vă scriu ceva mai multe, dar nu înainte de a-l pronunța pe cel mai important: Mulțumesc! Deci, deocamdată, cinci la unul.
Mă gândesc adesea la voi și tare mi-aș dori un drum spre Slatina. Măcar pentru o zi. Trebuie să vin odată, să povestim, cum zic ardelenii. Ei înțeleg prin aceasta: să stăm de vorba. Eu mi-aș dori să ne aducem aminte. Să ne citim biografia comună.
M-am întors acum de la Sâmbăta. L-am adus acolo pe părintele Sofian, cu care am lucrat la devizul picturii din paraclisul ctitorit de mine. E bătrân. Peste 80 de ani. Dar e plin de aceeași bunătate. Mă gândesc ca la primăvară să încep pictura. Mai am mult de lucru. Îmi pregătesc domiciliul trupului. Săptămâna aceasta voi comanda rafturile bibliotecii în care sper să-mi las cărțile. Mă vor costa numai rafturile cca. 15 milioane. Îi am. I-am adus din străinătate. Mai am ceva de terminat la sculptura coloanelor în piatră și apoi mobilierul la Casa brâncovenească. Uneori mi-aș dori câțiva ani, sănătoși, de odihnă, înainte de moarte. Acolo la Sâmbăta, deși mă mai gândesc și la Sihăstria. Parcă mi-aș face o casă undeva. Dar unde să-mi încapă biblioteca? Căci de aceasta mă voi despărți când nu voi mai putea citi. Numai atunci. Fiecare carte e o parte din mine. Nu-mi vine să dau o carte nici pentru o oră. Dar va trebui totuși să le las în cele din urmă. Cu toate regretele. După moarte voi putea fi găsit în bibliotecă, pentru cei care vor avea ochi să mă vadă.
Astăzi ninge. Se scutură Dumnezeu de frumusețe albă. La Sâmbăta, zăpada era de jumătate de metru. M-am plimbat cu pași întârziați anume, mâncând aer curat cu foame și cu anticipate păreri de rău că, într-o zi, mă vor coborî în groapa pe care mi-am pregătit-o de pe acum.
Mi-am adus aminte și de tinerețea de la Slatina. Eram mereu cu grijă pentru că eram condamnat în lipsă, dar și fericit că eram acolo, și că fiecare minut era un câștig furat închisorii. Și cum veneam dumineca la voi, înfruntând lupii la întoarcere, singur, cu pădurea în dreapta și în stânga, cu lupi după fiecare copac, pândindu-mă și așteptând să fac un pas greșit ca să mă înșface! Lupi și ziua, lupi și noaptea. Eram un suflet pândit mereu. Dar voi îmi ofereați clipe de liniște, iluzii de normalitate. Pentru că, de fapt, mă temeam mereu că ar putea apărea cineva…
La Sibiu am organizat o bună economie și merge. Dar numai eu știu cu câte eforturi, cu cât tact, cu aparentă zgârcenie, dar cu adevărată grijă de om.
Diabetul se ține de mine și eu de el. Obligat, mai și scriu pentru „Telegraful român” și pentru diferite simpozioane. Au venit și câteva satisfacții. Academia, de pildă. N-am știut să vă anunț, când am vorbit acolo, ca să mă ascultați la radio despre Inocențiu Micu. N-am știut că se va transmite în direct.
Sunt invitat să vorbesc la Iași și în Basarabia (20 mai). Și la Iași la 26 martie! Poate că în același drum… Mai am și alte invitații și o mulțime de propuneri de a fi membru fondator, membru de onoare etc., la nu mai știu câte societăți, asociații etc., etc. Cred că ritmul acesta nu mai lasă diabetului ferestre ca să mă necăjească prea tare.
Aș mai avea multe de spus, dar cine știe cât vă interesează. Cred că ar fi mai frumos să ne povestim amintirile, înainte de a nu le uita, sau pentru a ni le reînnoi, ca să ne mai amăgim că suntem tineri. Și voi îmbătrâniți? Ce întrebare! Voi nu puteți îmbătrâni. Veți muri tineri, dacă veți muri vreodată. Dar să nu vorbim de moarte. Mai avem viață, multă viață, multă dorință de viață înainte. Și o vom avea. Iată, părintele Sofian, la peste cei 80 de ani, lucrează, gândește. E drept, pașii îi sunt mai mici, uneori atenția lui întârzie pe o frază depășită de interlocutor, privirea îi întârzie pe o imagine peste care ceilalți au trecut, dar e viu, e dornic de activitate, își obligă energia să-i slujească și e cam același Sofian pe care toți îl știm foarte bine. Doar v-a pictat biserica, dacă… n-am început și eu să uit! Îmi vine să vă strecor și câteva inexactități ca să vă obișnuiți cu timpul când le voi avea cu adevărat. Așa cum îmi spun, de obicei, vârsta cu un an mai mult, de îndată ce am trecut pragul celei împlinite.
Și gata. Vă îmbrățișez cu toată dragostea și cu aceeași dragoste,
† Antonie al Transilvaniei”
(2 martie 1993, Sibiu, scrisoare aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei)
Așadar, un model de prietenie, un fragment luminos de concordie dintr-o lume care apune.
Arhim. Timotei AIOANE
