Prietenia dintre Apostoli și Mântuitorul

„În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut pe alți doi frați: pe Iacob al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor. (Matei 4, 18-23, Duminica a II-a după Rusalii, a Sfinților Români)
În urma chemării la apostolie a celor patru pescari din Galileea, între aceștia și Hristos s-a legat o prietenie pilduitoare, în ciuda faptului că ucenicii, la început cei patru, apoi și ceilalți opt, nu s-au ridicat întotdeauna la nivelul calitativ al prieteniei oferite lor de către Învățătorul. În cele ce urmează, doresc să ne oprim împreună asupra câtorva aspecte ce vizează relația de prietenie dintre Apostoli și Mântuitorul.
În general, când se vorbește despre prietenie, dicționarele explicative dau definiții și definiții, concluzionând la unison că prietenia este o relație afectivă și de cooperare între două persoane. Este un sentiment de simpatie, respect, afinitate reciprocă dintre două ființe umane, care presupune bunăvoință, loialitate, bună-credință, încredere și altruism. Mântuitorul așază prietenia pe alte fundamente, mult superioare celor enunțate, fără a le anula sau disprețui pe acestea. În duioasa cuvântare de despărțire sunt enunțate fundamentele esențiale ale prieteniei dintre Mântuitorul și ucenici:
Iubirea reciprocă: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții“ (In. 13, 34-35). Iubirea dintre ucenici să fie după măsura iubirii Învățătorului, și nu după alte criterii. Aceasta este singura în măsură să devină mărturisitoare în lumea în care trăim și în care domină egoismul, egocentrismul, narcisismul. Aceasta singură poate convinge pe oameni că este posibilă iubirea dintre noi după modelul iubirii lui Iisus față de noi. Cu atât mai mult iubirea dintre ucenicii lui Iisus, care sunt modele de iubire și pentru alții. Fără această măsură a iubirii care consolidează prietenia, relația dintre noi este una falsă, bazată pe interese ascunse și pur personale, care nu are consistență și trăinicie. Se diluează odată cu diluarea interesului și dispare, lăsând în locul ei decepție și amărăciune sufletească. Or, o astfel de iubire nu poate antrena și susține prietenia, iar cei ce o afișează trăiesc într-o continuă amăgire generatoare de neîncredere și suspiciuni. Poate o astfel de iubire egoistă să transforme, să convingă, să dureze în timp, să devină mărturisitoare? Nicidecum! Iisus avea nevoie de ucenici care să mențină flacăra iubirii dintre oameni nestinsă, iar aceștia să creadă în realitatea unei astfel de iubiri pe baze concrete, pragmatice, și nu doar pe bază de concepte teoretice, ideatice, fără consistență.
Păzirea poruncilor, consecința iubirii reciproce: „De Mă iubiți, păziți poruncile Mele!“ (In. 14, 15). Fără păzirea poruncilor lui Dumnezeu nu este posibilă o iubire reciprocă autentică. Cei ce se iubesc unii pe alții au aceeași bază morală de conviețuire, se ghidează după aceleași principii, nu fac compromisuri cu imoralitatea, cu minciuna, cu trădarea, ci sunt animați de spiritul trăirii lui Hristos și se fac una cu El.
Pacea, ca liant al comuniunii, și ca dar al lui Hristos pentru întărirea acestei comuniuni de prietenie. Pacea lui Hristos nu este ca pacea lumii, bazată pe interese egoiste și imanente, este o stare ontologică de stabilitate duhovnicească, de confort spiritual generator de armonie în gânduri, simțiri, acte. Pacea lui Hristos dă putere, forță înrâuritoare pentru cei contaminați de ea, și transformă pe cel învăluit de puterea ei miraculoasă în izvor de pace și liniște pentru cei din jur. Hristos ca Om al păcii nu putea forma pe ucenicii Lui decât în acest spirit, deși unii dintre ei, vezi cazul lui Petru în Grădina Ghetsimani, dorea să facă dreptate cu sabia, iar Hristos îl mustră spunându-i: „Pune sabia în teacă. Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?“ (In. 18, 11). Doar omul cuprins de pacea lui Hristos poate oferi și altora pacea. În misa catolică s-a păstrat tradiția ca înainte de comuniunea euharistică, toți cei prezenți să își poată manifesta sentimentul de împăciuire cu celălalt, oferindu-i chiar dacă doar declarativ pacea: „Pacea să fie cu tine!“, iar în Liturghia ortodoxă preotul de nenumărate ori exclamă: „Pace tuturor!“, iar comunitatea răspunde: „Și cu duhul tău!“ Aceasta este atmosfera sau ambianța specifică spiritului autentic creștin, pe care a cerut-o Hristos și ucenicilor Săi.
Egalitatea dintre stăpân și slugă, nemaiîntâlnită până la Hristos și care era considerată o gravă abatere de la etica ce domina viața publică a Antichității: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute“ (In. 15, 13-15). Această deschidere extraordinară spre o nouă filosofie de viață propusă de Hristos a revoluționat lumea și a structurat toate politicile sociale ale Europei și ale lumii. Filosofia propusă de Hristos e mult mai mult decât un concept social sau politic, este viață din viața Sa. Prin întrupare Hristos devine fratele nostru și noi frații Lui.
El a hotărât să ne fie Prieten, nu noi: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi și v-am rânduit să mergeți și roadă să aduceți, și roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veți cere în numele Meu“ (In. 15, 16).
(Pr. prof. dr. Vasile STANCIU)