Prieten cu Bush, oropsit de Parlament

Președintele a avut, probabil, un nivel ridicat al endorfinei, când omologul său american l-a numit prieten, chiar dacă George W. Bush l-a retrogradat pe Traian Băsescu la rangul de premier, nu cu ironie deliberată, ci, mai mult, ca o confirmare a poznelor sale în stil texan.
Nu-i puțin lucru să fi prieten al celui mai influent lider politic mondial, să discuți o agendă consistentă, să afli că ești un far al democrației în Balcanii de Vest și să nu fi întrebat de ce în țara ta bântuie o ciudată molimă a demisiilor prin serviciile de informații sau de ce un terorist-vedetă îți dispare de sub nas, cu o îndemânare demnă de Houdini.
Pentru că, după cum a explicat însuși președintele, americanii din lumea bună nu sunt ridicoli, având suficiente probleme locale cu imigranții, teroriștii și pocnitorile, ca să mai întrebe un stat amic și aliat ce nu merge prin aceste zone sensibile.
Într-un cuvânt a fost o vizită, văzută din ambele părți ale paharului, sub bune auspicii și care va oferi președintelui suficientă materie pentru întărirea spiritului și nervilor atunci când se va întoarce la București, unde nu mai sunt americani îngăduitori și prietenoși, ci un Parlament deloc impresionat de felul în care Traian Băsescu a băgat în tocător directori ațoși de servicii secrete și a scos, la celălalt capăt, un amestec presărat cu bucăți picante de demisie.
Într-un fel, președintele nu s-a așteptat ca Parlamentul nostru, vajnic colecționar de „zmeure de aur”, să-i pună piciorul în prag și să-i arate legea, într-o unitate care poate părea aproape o obrăznicie – mai puțin PD – față de o persoană care nu obosește să se declare un adversar neîmpăcat al tuturor sistemelor, grupurilor ignobile și oamenilor ticăloșiți.
După cum, nu s-a gândit prea mult că Timofte și Fulga nu vor fugi repede pe la vreo mânăstire, pentru meditație, odihnă și dezmeticire din perdafurile trase la Cotroceni.
Încet-încet, povestea nu mai este cu omul bun și alb la vânătoare de fantome negre. Una dintre demisii era de fapt o cerere de eliberare din funcție a perfidului Timofte, cei plecați mai trebuie să rămână, o dată de demisie este flotabilă și – una peste alta – or fi fost aceste cereri afară acte unilaterale, dar întrebarea este cât de liber-consimțite.
Mulți vor zice că președintele – cu binecunoscuta-i flexibilitate – va cădea tot în picioare, săltând vioi, ca un recipient cu mesaj de naufragiu, pe valurile făcute tot de domnia-sa. Că va converti atacul cu pietre asupra sa într-o aură de cavaler „sans peur et sans reproche”.
De fapt e altfel. Nu te poți folosi, cu garanție nelimitată, de mașina de sunete. Nu poți trăi numai printre dușmani. Nu poți produce crize pe bandă. Pentru că obosești. Pentru că ai putea să ajungi să vorbești în deșert despre strădanii lăudabile. Pentru că oamenii vor ca autoritatea și implicarea președintelui să genereze echilibru, normalitate și dialog, nu un nesfârșit șir de hărțuieli, dezordini, răfuieli și alte forme mutante de încăierare. Nu că adversarii săi ar fi de lăudat și lipsiți de hibe. Ba, din contră, dovedind și că pot fi imitatori perfecți ai metodelor de acțiune ale președintelui.
Și totuși, Traian Băsescu pare a fi un om fericit. Are prietenia lui George W. Bush, loialitatea nelimitată a Partidului Democrat și, nu puțin lucru, prețiosul suport popular. Suficiente motive ca să fie invidiat și să își continue acțiunile efervescente.
Comentariu de Indira Crasnea