Pribegiile și suferințele Sfântului Ioan Valahul

Istoriile exilului și diasporei române ne oferă perspective diverse ale trecutului poporului român și modului cum oamenii au răzbit prin vicisitudinile vremurilor. Ne oprim la a evoca povestea pribegiei unei personalități aparte a istoriei noastre bisericești, o personalitate a cărei viață amintește de pildele biblice și, în egală măsură, contribuie la rememorarea unor momente dureroase ale trecutului acestui neam.
Istorisirea noastră de astăzi se plasează cronologic în a doua jumătate a veacului al XVII-lea. Este cumva inedită prin faptul că este o pilduitoare poveste a pribegiilor și suferinței unui om simplu, și nu a vreunui conducător al Țărilor Române, domn sau boier. Este de subliniat cu o tușă groasă faptul că pribegia era, de regulă, apanajul elitelor românești și era generată de evenimente cu un impact major asupra politicii interne ori externe a statelor române. Pe de altă parte, istorisirile despre pribegiile domnilor ori ale boierilor erau scrise de cronicarii autori ai letopisețelor, mustind de istoria națională, iar despre oamenii de rând, anonimi, nu prea scria nimeni. În raport cu istoriile alese ale domnilor și marilor boieri români, rândurile de față ne determină să afirmăm că există numeroase povești despre pribegia oamenilor simpli rămase necunoscute posterității. Ieșind din aceste considerații preliminare, vom înfățișa viața unui sfânt român al veacului al XVII-lea, pe care îl știm sub denumirea de Sfântul Nou Mucenic Ioan Valahul.
Din investigația noastră documentară despre acest sfânt român, am constatat că există câteva mențiuni în mai vechea publicație „Biserica Ortodoxă Română”, în unele dicționare, precum „Dicționarul Hagiografic“ apărut în anul 1918, avându-l ca autor pe Timuș Gherasim Piteșteanu, dar cele mai multe informații apar în lucrarea unui învățat teolog grec, Ioan Cariofil. El a fost și primul biograf al Sfântului Ioan Valahul, iar prin publicarea poveștii de viață și a suferințelor sale a contribuit decisiv la aflarea și circulația informațiilor despre acest sfânt român. Lucrarea lui Ioan Cariofil a fost tipărită la Veneția spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și, mai târziu, în spațiul românesc.
Rob la turci
Sfântul Noul Mucenic Ioan Valahul s-a născut în anul 1644 într-un sat din zona Olteniei, în vremea domniei lui Matei Basarab. Nu se cunosc informații despre familia sa, care cel mai probabil era una modestă, și nici despre copilărie, lipsa surselor scrise fiind de înțeles în condițiile în care nu se scria despre viața unor oameni din popor. Povestea exemplară și tragică în același timp a tânărului Ioan Valahul începe odată cu preluarea domniei Țării Românești de către Mihnea al III-lea Radu, socotit urmaș demn al lui Mihai Viteazul pentru că, odată ajuns pe tronul țării, s-a aliat cu principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi, și a pornit răscoala antiotomană, în septembrie 1659. Acest fapt a atras și riposta Imperiului otoman. O armată formată din turci și tătari a trecut Dunărea, iar domnul, trădat și de boieri, a pierdut tronul, fiind nevoit să fugă în Transilvania, unde avea să și moară în anul următor. Cu ocazia acestei campanii de pedepsire, oastea otomană a incendiat și jefuit, după cum îi era obiceiul, localitățile Țării Românești. În plus, turcii au luat o mulțime de prizonieri din toate așezările care le-au ieșit în cale. Au luat prizonieri din rândul populației, ceea ce era o practică veche și, desigur, profitabilă pentru soldații și ofițerii turci. Erau preferați copiii și tinerii, bărbați și femei până în 30 de ani, care, odată prinși, deveneau robi și erau vânduți către elita imperială, aducând câștiguri frumoase soldaților otomani. Din aceste considerente raidul turc din 1659 s-a soldat cu luarea ca prizonieri a unui număr însemnat de români, între care s-a aflat și Ioan, un adolescent de 15 ani din zona Olteniei.
Sursele istorice afirmă că Ioan fusese crescut de către părinții săi în credința strămoșească, pe care el însuși a pus mare preț. Alături de aceste calități morale, tânărul Ioan fusese înzestrat și cu o frumusețe ieșită din comun, ceea ce avea să-i aducă foarte multe necazuri. Pe drumul de întoarcere al armatei otomane spre bazele din Constantinopol, așa cum era practica timpului, cel care îl capturase l-a vândut cel mai probabil unui comandant militar care a încercat să profite de frumusețea acestuia. Ioan s-a opus și s-a luptat pentru ca turcul să nu-i pângărească trupul. În această luptă tânărul l-a ucis pe stăpânul său și a încercat să fugă din tabără, dar a fost prins. Potrivit canoanelor dreptului otoman, bunurile celui ucis de Ioan au fost transmise familiei, în speță soției militarului turc. Astfel tânărul român a ajuns în proprietatea soției celui pe care îl ucisese. A fost inițial judecat de către un vizir care a decis ca văduva să dispună așa cum va dori de tânărul rob din Țara Românească. A fost integrat în gospodăria acesteia și folosit la munci, alături de alți robi.
Sfântul Ioan Valahul a trăit ca rob o experiență în care virtuțile și credința aveau să-i fie puse la încercare, dovedind o mare tărie. Precum odinioară în istorisirea biblică a lui Iosif, tânărul care fusese vândut ca sclav în Egipt de către frații săi și fusese ispitit de soția lui Putifar, stăpânul său, tot așa și Ioan a respins încercările stăpânei sale, care i-a cerut să renunțe la credința ortodoxă strămoșească și să treacă la religia musulmană pentru a se căsători cu ea și a deveni bogat. Ioan a refuzat propunerile stăpânei sale și nu a renunțat la credința sa, motiv pentru care a fost arestat pentru ca, astfel, văzând chinurile și privațiunile închisorii, să-și schimbe gândurile și să aleagă calea ușoară a bogăției și plăcerilor. Stăpâna sa îl vizita des și îl îmbia cu fericirea și bogățiile care îl așteptau dacă ar fi renunțat la credința lui și ar fi acceptat convertirea la credința musulmană. Trebuie să precizăm că aceste metode de convingere, când alternau presiunile cu promisiunile, aveau de cele mai multe ori succes, iar mulți dintre tinerii creștini din spațiul balcanic, atrași de iluzia bogăției, renunțau la religia părinților și deveneau musulmani. Iată de ce meritul lui Ioan este cu atât mai mare. Văzând că nu reușește să-l înduplece, stăpâna sa a cerut tribunalului ca românul să fie judecat și pedepsit pentru uciderea soțului ei. În ziua de 12 mai 1662, după o ultimă cerere eșuată de renunțare la credința ortodoxă, Ioan a fost dus la marginea capitalei otomane și spânzurat de către autoritățile turce. Nu se știe ce s-a întâmplat cu trupul său.
Așa a pierit, la doar 18 ani, tânărul român, pentru că nu a dorit să se lepede de credința strămoșească. Însă istoria sa nu se termină aici. La o distanță de 30 de ani de la acele evenimente, la București sosea, la invitația domnului Constantin Brâncoveanu, eruditul grec Ioan Cariofil, care fusese mare logofăt al Patriarhiei din Constantinopol. În urma unui conflict cu superiorii săi, el a părăsit capitala imperială otomană, îndreptându-se spre București, unde domnul Țării Românești l-a primit cu brațele deschise. Ioan Cariofil a trăit în Țara Românească doar un an, trecând la cele veșnice în 1692. A fost înhumat la Mănăstirea Radu Vodă, unde fusese găzduit. Ioan Cariofil a avut, totuși, timp să scrie despre viața Sfântului Ioan cel care, nedorind să se lepede de credința ortodoxă, a ales să devină, prin patimile sale, mucenic asemeni primilor creștini. Astfel, în 1843, Patriarhia din Constantinopol l-a trecut pe Ioan în rândul sfinților, recunoscându-i suferințele și mucenicia. Un secol mai târziu, în 1950, în plin regim comunist, și Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinților, iar ceremonia canonizării s-a desfășurat la Craiova, 5 ani mai târziu.
(Dorin Stănescu , Ziarul Lumina)