Un magistrat din noul val al procurorilor suceveni îmi spunea odată că nu i-ar fi frică să pledeze în instanță la bară, alături de avocați. Pentru cititorii care nu au intrat niciodată într-o sală de judecată de la noi, ci au văzut procese numai prin filmele americane, este nevoie de o explicație. La noi, în sala de judecată, avocații stau în primele bănci, în spatele lor îngrămădindu-se, claie peste grămadă, acuzații din zecile de procese civile ale zilei, sau cei din penal care au scăpat, pentru o bucată de vreme, fără cătușe la mâini. În față, pe un podium, se află judecătorul, adevăratul Dumnezeu din acea sală. În partea dreaptă a completului de judecată, în lateral, este procurorul, al cărui loc este la aceeași înălțime cu cel al judecătorului. Adică, peste nivelul avocaților, fizic vorbind. Deci, acuzatorul, adică procurorul, îl privește pe apărător și pe inculpat de la o anumită înălțime. În procesele alea din filmele americane, procurorul stă la o masă alăturată de cea a inculpatului și a avocatului său. De la același nivel, procurorul acuză, iar avocatul apără. De la același nivel. Cel puțin în plan psihologic, cuvintele lor au aceeași greutate în fața judecătorului. În filmele alea americane cu procese (din care o mulțime sînt inspirate din fapte reale), cel acuzat parcă are o șansă mai mare să i se facă dreptate. La noi, acuzația procurorului vine de undeva de sus, iar argumentele acuzării par mai grele când literele și articolele de lege se revarsă asupra acuzatului din sală. Parcă și avocatul se chinuiește să se apere de torentul de acuzații care vin înspre clientul său, repet, de undeva mai de sus.
Mă revoltă în procesele americanilor momentele alea în care un inculpat, despre care și judecătorul are convingerea că este vinovat, este eliberat pentru un rahat de viciu de procedură. Că nu i s-au citit drepturile la momentul arestării, că polițistul a aruncat o privire în portbagajul mașinii fără a avea mandat, sau tot felul de nimicuri de astea. Dar „nimicurile” astea reprezintă baza unei justiții corecte și sănătoase. Omul, cît de mărunt ar fi, sau cît de vinovat ar părea, are niște drepturi. Iar alea trebuiesc respectate. Ați văzut la noi vreun inculpat eliberat pentru un viciu de procedură? Nu. Ați văzut la noi probe respinse de judecător pentru că nu s-au respectat drepturile inculpatului? Mă îndoiesc.
Tot la americani, au fost procese celebre care au schimbat istoria dreptului din această țară. Hotărâri ale Curții Constituționale de peste Ocean au schimbat zeci legi, au schimbat, în bine, destine, numai pentru că venerabili magistrați au interpretat în alt fel respectarea drepturilor omului sau au constatat, în anumite cazuri, existența unui vid legislativ. La noi… „La noi sînt codri verzi de brad”, vorba poetului, codrii în care se ascunde, timorată, justiția.
Zilele trecute, mai mulți avocați de prestigiu din Suceava și București au cerut Tribunalului Suceava să admită, într-un anumit caz, o excepție de neconstituționalitate referitoare la activitatea fostului Parchet Național Anticorupție. Concret, susțineau avocații în cauză, timp de vreo 3 ani, din 2002 până în 2005, PNA a funcționat încălcând Constituția, până s-a transformat în DNA. Subiectul a mai fost tratat, anul trecut parcă, de niște avocați bucureșteni. Curtea Constituțională a respins, însă, atunci, acest demers. Aceasta, deși argumentele avocaților erau și sînt beton. Ca și cele ale avocaților care s-au adresat Tribunalului Suceava. Aceștia din urmă nu au mai ajuns până la Curtea Constituțională, deoarece Tribunalul Suceava a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate, deși instanța suceveană are aceeași calitate pe care o am și eu pentru a judeca un astfel de caz. Tribunalul putea respinge, eventual, cererea, dar nu excepția.
Chiar dacă ar fi convinși 100% că așa este, judecătorii români nu ar da în ruptul capului o hotărâre din care să reiasă că PNA ar fi funcționat ilegal. O astfel de hotărâre ar însemna că toate actele întocmite de PNA în perioada menționată sînt lovite de nulitate, iar cei condamnați în baza probatoriului administrat de această instituție ar trebui achitați sau, după caz, despăgubiți. O astfel de hotărâre (repet, chiar dacă argumentele avocaților sînt juste și dacă le-ați citi v-ați convinge de acest lucru) ar zdruncina din temelii justiția română. Din păcate, la noi, judecătorii nu au curaj să ia o astfel de hotărâre, chiar dacă avocații inculpaților au dreptate. Și nu din cauza incompetenței. Sunt prea timorați judecătorii, în raport cu sistemul juridic. În modul de funcționare al acestui sistem, chiar dacă ne uităm numai după cum este organizat, inculpatul pornește, din start, nu cu prezumția de nevinovăție, ci cu cea de vinovăție.
Și, totuși, această atitudine se va schimba, cît de repede. Din această toamnă, s-a introdus și pentru judecători răspunderea materială pentru gravă neglijență. Adică, dacă pierzi un proces în țară și îl câștigi pe la curțile europene, nu mai plătește statul, din buget, ci judecătorul. Ia să vedem dacă le va mai da acum mâna judecătorilor să dea soluții contra inculpaților, numai așa, ca să nu deranjeze structuri ale statului.
