Prezentul meu, prezentul nostru

Un editorial se poate scrie fie dilatând gazetărește un zâmbet sau o înjurătură, ceea ce atrage cu precădere interesul imediat al cititorului, fie formulând o întrebare de actualitate, cu solicitarea unui răspuns și sugerarea implicită a rezolvării, fie, în fine, printr-o construcție mai elaborată, de sorginte eseistică, menită să susțină argumentat o demonstrație impusă tot de imperativele și nervul actualității. Articolele semnate într-un cotidian local de botoșăneanca Lucia Olaru Nenati și adunate în cartea recent apărută „Scrisori din prezentul meu” se revendică din cea de a treia categorie, asigurând prestației gazetărești un salutar spor de intelectualitate. Autoarea a debutat editorial în poezie, cu volumul „Cea mai tânără Ecaterină” (Ed. „Junimea”, 1975) și-mi amintesc că i-am reproșat redactorului de carte utilizarea, în referatul de susținere, a prea desei formule „o voce lirică distinctă”. Timpul i-a dat dreptate: Lucia Nenati avea să publice încă 8 volume de poezie, toate atestând o voce evident distinctă, ce avea să se afirme nu numai în spațiul poeziei, ci și în al istoriei literare, muzicologiei, literaturii pentru copii. Iar acum, prin prestația gazetărească de reală altitudine culturală (și cetățenească), își adaugă încă o marcă a distincției vocii, într-un peisaj publicistic general pe cât de divers, pe atât de flagrant inegal valoric. Este interesant de urmărit și despre ce scrie autoarea, și, mai ales, cum scrie. Dar despre ce nu scrie? Nu ocolește nici un eveniment de oarece semnificație, întrucât, cum declară în carte, „un scriitor nu e doar un visător în turnul său de fildeș, ci un om al vremii sale, față de care nu poate și nu trebuie să rămână indiferent.” Drept pentru care scrie cu năduf despre soarta pământului României, vândut în neștire străinilor (alte țări practică restricții severe), despre Grigore Vieru, „de jure, primul cetățean de onoare al Botoșanilor”, propune premii pentru „devotament și fidelitate culturală”, deplânge faptul că „aura culturii, literaturii, valorilor spiritului, ce părea odinioară o paradigmă eternă, s-a subțiat de tot”, discută despre „starea de glorie în durată ” (apropo de Trianon), ironizează „femeia cu barbă premiată la Eurovision”, încearcă explorări menite să reveleze „România tăcută, autentică și profundă”, rezonează la emoționante manifestări de compasiune colectivă apte să „diminueze cel mai cumplit flagel al timpului nostru, singurătatea fiecărui om în mijlocul semenilor săi”, enumeră calitățile de pretins oricărui prezidențiabil („un asemenea om ideal e greu de găsit și ar trebui să fie construit în acest chip…”), consideră „zguduitoare lecția dată de asiatici despre cum să-ți faci respectată istoria și națiunea ta”, condamnă „produsele de subcultură, manelele și atâtea înjghebări de vulgaritate”, cu încredere în „cultura românească ce încă mai conține un însemnat tezaur viu de valori și diversitate”… ș.a.m.d. Toată cartea este traversată de o perpetuă închinare la duhul lui Eminescu (autoarea a fost muzeografă la Ipotești și directoare a Teatrului „Eminescu”) și la tot ce înseamnă românism autentic. Scrie cu responsabilitate, cu gândul la mâine, fără a uita acel ieri pilduitor din care ne tragem, supus acum unei rafale de „demitizări” greu de acceptat fie și numai prin comparație cu cele ce se petrec în viața spirituală a altor nații europene. Din prea mult drag de Eminescu, autoarea acceptă „basna” (în opinia mea) cu asasinarea poetului – mă rog, e dreptul fiecăruia să creadă cum și ce consideră că merită crezut. Profit de această succintă recenzie pentru a clarifica o chestiune atât de înfiptă în mentalul colectiv, încât pare de neclintit: capitolul de la pag. 235 se intitulează „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” (Malraux). Dincolo de faptul că prin „religios” ne-am deprins să înțelegem doar „creștin”, pare a se ivi se un neașteptat început de confirmare: nu cumva chiar intrăm sub semnul unui secol ultra-religios… dornic să-l înlocuiască silnic pe Iisus cu Mahomed? Trebuie însă spus, ba chiar strigat cu voce tare, că Malraux a dezmințit nu odată profeția ce i se atribuie, considerând-o ridicolă: „Mi s-a pus în gură «secolul XXI va fi religios». O profeție ridicolă. Cred, în schimb, că dacă umanitatea secolului viitor nu găsește nicăieri un model exemplar de om, va fi rău” (declarație publică din 1975, reluată în repetate rânduri). Și, oricum, termenul exact nu era „religios”, ci „mistic” – nu-i tot una! Cât despre titlul cărții Luciei Olaru Nenati: trebuie înțeles ca asumare, nu ca delimitare: „prezentul meu” este prezentul nostru, examinat cu obiectivitate și compasiune de un ochi lucid, avizat și neiertător.