Prezența și lucrarea Sfântului Duh în biserică

Lunea Rusaliilor, precum citim în slujba zilei, este Închinată Sfântului Duh și așa este numită în toate Bisericile Ortodoxe, pentru care o numim și noi „Praznicul Sfântului Duh”. Hramurile de Sfânta Treime se pot ține atât în Duminica Rusaliilor (cel mai potrivit), cât și a doua zi, ca până acum.
Rugăciunea constituie una din premizele spirituale ale eforturilor ecumenice de a face unitatea de credință spre care năzuim mai explicită și mai vie. Nimic nu se petrece în viața Bisericii fără Duhul Sfânt: faptele Bisericii, ca și Faptele Apostolilor, sunt faptele Duhului Sfânt. În tradiția liturgică și spirituală ortodoxă, orice rugăciune, taină, laudă sau slujbă, începe cu invocarea Sfântului Duh, care nu este o simplă chestiune de ritual, ci se referă la însăși natura și scopul cultului creștin.
Pentru Părinții Bisericii Răsăritene, vocația și misiunea Bisericii se identifică cu însăși rugăciunea ei de continua înnoire a trimiterii Duhului Sfânt: „Doamne, Cel ce în ceasul al treilea, ai trimis pe Preasfântul Tău Duh Apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-a lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă celor ce ne rugăm Ție”. Epicleza, chemarea Duhului Sfânt este rugăciunea creștină prin excelență, deoarece creștinii trăiesc cu certitudinea că nu există timp și spațiu fără prezența vie și venirea permanentă a lui Hristos cel înviat în Duhul Sfânt.
Abordând acest subiect într-un sens foarte general, nu vom intra în amănunte care țin de istoria dogmelor. Învățătura despre Sfântul Duh a făcut obiectul celui de al doilea Sinod ecumenic (Constantinopol 381), care, împotriva ereziei susținută de Macedonius, a formulat articolul de credință: „Credem și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, care din Tatăl purcede, cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, care a grăit prin prooroci”. Ereziile pnevmatologice din această perioadă n-au pus la îndoială persoana însăși a Duhului Sfânt, dar au negat divinitatea acesteia și consubstanțialitatea ei cu Dumnezeu-Tatăl.
Doctrina catolica despre purcederea Duhului Sfânt „de la Tatăl și de la Fiul” („Filioque”), deși nu se compară cu ereziile pnevmatologice anterioare, a afectat în mare măsură unitatea Bisericii sobornicești, fiind una din particularitățile care separă catolicismul de Ortodoxie. Biserica Răsăriteană n-a acceptat ca „Filioque” să fie introdus sub forma de adaos la crezul de la Niceea, care se bucură de autoritatea întregii Biserici. Punând un mare accent pe diversitatea ipostatică în Dumnezeu, dogmatica ortodoxă crede că „Filioque” implică o confuzie teologică între persoanele Sfintei Treimi. La rândul său, catolicismul pretinde că „Filioque” ar aduce o clarificare în ce privește egalitatea în dumnezeire a Fiului cu Tatăl. Cert este că Filioque a dat naștere unor dezbateri teologice și unui scris polemic de mari proporții, de-a lungul secolelor după care s-a produs schisma dintre Occident și Orient. Astăzi, unii teologi catolici nu-l mai consideră un obstacol dogmatic între cele două Biserici, în timp ce ortodocșii continuă să susțină că el nu aduce nici o explicare sau clarificare a doctrinei despre Duhul Sfânt, exprimată în simbolul de credință niceo-constantinopolitan și în scrierile patristice din această perioadă, ci dimpotrivă, e o piedica în calea apropierii.
– Sfântul Duh a fost nu numai subiectul unor mari controverse dogmatice
Sfântul Duh a fost nu numai subiectul unor mari controverse dogmatice, ci și una din temele preferate în reflecția teologică, creația liturgică și mai ales în literatura de spiritualitate ortodoxă. Mari Sfinți Părinți din epoca patristică (Chiril al Ierusalismului, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom), scriitori bisericești din perioada bizantină (Patriarhul Fotie, Simeon Noul Teolog), teologi din epoca noastră (Sergiu Bulgakov, Paul Evdokimov, Dumitru Stăniloae, Nicolae Afanasieff, Olivier Clement) au fost atrași de misterul persoanei Duhului Sfânt. Sfântul Chiril al Ierusalimului își cere Scuze față de ascultătorii săi pentru catehezele prelungite despre Duhul Sfânt, spunând că nu se poate sătura vorbind despre un subiect ca acesta. Sfântul Vasile compune un adevărat tratat despre teologia Duhului Sfânt pe baza textelor biblice, iar Simeon Noul Teolog recurge la o terminologie doxologică și poetică proprie, vorbind despre simțirea prezenței Duhului Sfânt în viața creștinului.
Vom limita această expunere la câteva aspecte principale ale învățăturii despre Duhul Sfânt în tradiția ortodoxă:
1. Sunt felurite daruri, dar este același Duh
Mai întâi, prezența și lucrarea Duhului Sfânt sunt situate în cadrul unei soteriologii trinitare. Duhul Sfânt are o mare lucrare în Biserică, dar aceasta se produce înăuntrul „iconomiei” trinitare a mântuirii. Pnevmatologia este deci inclusă deopotrivă în „teologia” și „iconomia” generală a Sfântei Treimi. Sfântul Vasile cel Mare subliniază în mod deosebit aspectul trinitar al mântuirii, de aceea numele Duhului Sfânt trebuie rostit împreună cu Tatăl și Fiul, în orice mărturisire de credință, doxologie și invocare liturgica. Originea biblică a acestei doctrine și practici o vedem cu claritate în scrierile pauline. Apostolul Pavel, care vorbind despre diversitatea darurilor duhovnicești și slujirilor în Biserică, spune că la originea lor se află același Duh, același Domn și același Dumnezeu, care lucrează toate în toți: „Sunt felurite daruri, dar este același Duh; sunt felurite slujiri, dar este același Domn; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu care lucrează toate în toți” (1 Cor. 12,4-6).
– Duhul Sfânt este prezent la nașterea lui Iisus din Fecioara Maria la Botezul Său în Iordan, la întemeierea Bisericii la Cincizecime
În contextul acestei soteriologii trinitare, teologia Ortodoxa s-a concentrat asupra raportului dintre „iconomia” Fiului și cea a Duhului Sfânt în viața Bisericii. Unele din divergențele și neclaritățile ecleziologice care există azi între confesiunile creștine provin tocmai din faptul că acest raport este înțeles în mod diferit. Se pot aminti două tendințe ecleziologice majore care provin din considerarea celor două „iconomii”: pe de o parte, o tendință hristocentrică, ce pune accentul pe întrupare și acțiunea istorică a lui Iisus Hristos, trimis de Tatăl să realizeze mântuira lumii. Iisus Hristos alege pe Apostoli, El dăruiește Duhul Sfânt Bisericii, a instituit tainele, slujirile și structura, necesare misiunii Bisericii. De aici, insistența asupra aspectului instituțional, istoric al Bisericii, asupra continuității ei apostolice și identității ei sacramentale. Pe de altă parte, o tendință pnevmatocentrică, ce face istoria Bisericii dependentă de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este prezent la nașterea lui Iisus din Fecioara Maria la Botezul Său în Iordan, la întemeierea Bisericii la Cincizecime. Lucrarea Duhului în Biserica ar fi, într-o măsură, independenta de ceea ce a fost realizat de Iisus Hristos în timpul vieții Sale pământești. Biserica trăiește în perspectiva eshatologică, de aceea funcția ei profetică i-ar da libertatea să întrerupă continuitatea ei istorică, apostolică.
Dar taina Bisericii nu se poate înțelege decât dacă cele două „iconomii” a Fiului și a Duhului Sfânt se păstrează neamestecate și inseparabile în interiorul aceleiași învățături despre mântuire .
(Pr. Prof. Ion Bria, www.crestin-ortodox.ro)