Prevederile noului Cod civil (Cc) referitoare la efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, sunt aplicabile și cererilor de divorț formulate înainte de intrarea în vigoare a noilor reglementări, a decis, luni, Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ).
„În ședința din 18 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, legal constituit în cauză, a soluționat un recurs în interesul legii, fiind pronunțată următoarea soluție: Decizia nr.4 în dosarul nr.1/2013- admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință: În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 223 raportat la art. 39 alin.2 din Legea nr.71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil, stabilește că prevederile art. 396-404 din Noul Cod Civil, referitoare la efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, sunt aplicabile și cererilor de divorț formulate înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil și aflate pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac”, se arată într-un comunicat al ICCJ.
Decizia este obligatorie, potrivit art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă. După redactarea considerentelor și semnarea deciziei, aceasta se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
În acțiunea sa, procurorul general al României susținea că efectele divorțului în raporturile părinților cu copiii lor minori sunt reglementate de dispozițiile art. 396 – 404 din noul Cod civil (intrat în vigoare în 2011-n.r.), norme legale care consacră regula generală conform căreia, în caz de divorț, autoritatea părintească se exercită de ambii părinți în comun.
Autoritatea părintească este definită în art. 483 alin. (1) din noul Cod civil, ca fiind ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și care aparțin în mod egal ambilor părinți.
Prin urmare, în prezent, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.
Totodată, în lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic.
Prin excepție de la această regulă, tot în funcție de interesul superior al copilului, instanța poate stabili ca locuința minorului să fie la bunici, la alte rude, la terțe persoane, la o instituție de ocrotire.
Stabilirea locuinței copilului la aceste categorii de persoane este însă, condiționată de acordul acestora. Ea constituie o măsură de excepție, care se dispune doar atunci când, din diferite motive, locuința nu poate fi stabilită la părinte (de exemplu, părinții minorului lucrează în străinătate, prestează munci ocazionale ce presupun deplasarea dintr-o localitate în alta, nu au o locuință statornică, etc.)
Aceste persoane au obligația de supraveghere a copilului și îndeplinesc toate actele obișnuite ce privesc sănătatea, educația, învățătura copilului.
Cu toate acestea, chiar dacă minorul are locuința la aceste persoane, drepturile cu privire la bunurile minorului, cele privitoare la persoana acestuia, altele decât cele expres prevăzute în sarcina celor la care locuiește minorul, se exercită de către părinți.
În situația în care instanța de tutelă a stabilit locuința copilului la unul dintre părinți, dispozițiile art. 401 din noul Cod civil recunosc în beneficiul părintelui separat de copilul său, un drept de vizită a minorului, drept care trebuie exercitat astfel încât, să nu aibă o influență negativă asupra creșterii copilului.
De asemenea, odată cu pronunțarea divorțului și stabilirea exercitării autorității părintești, instanța de tutelă va stabili și contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.
Dispozițiile legale privitoare la exercițiul autorității părintești, dreptul de vizită al părintelui separat de copilul său, locuința copilului, obligația de întreținere a părinților sunt incidente și în ipoteza în care copilul provine dintr-o căsătorie considerată desfăcută la momentul încheierii unei noi căsătorii, de către părintele copilului, ca urmare a declarării morții soțului său.
„Referitor la incidența dispozițiilor Noului Cod civil asupra cererilor privind exercitarea autorității părintești urmare divorțului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil și aflate în prezent, pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac, apreciem că, deși la data formulării acestor cereri și chiar la data pronunțării sentinței de către instanța de fond erau în vigoare dispozițiile Codului familiei și ale Codului civil din 1864, în măsura în care, soluționarea cauzei în căile de atac are loc după intrarea în vigoare a noului Cod civil, atât instituția divorțului cât și cea a exercitării autorității părintești asupra minorului sunt guvernate de dispozițiile acestui cod, dispoziții de imediată aplicabilitate”, explică procurorul general în recursul în interesul legii (RIL).
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 39 alin (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, divorțul pronunțat anterior intrării în vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunțat hotărârea rămasă irevocabilă.
Aceste dispoziții impun instanței de control judiciar să soluționeze cererile accesorii divorțului referitoare la copiii minori, din perspectiva Codului civil actual, notează sursa citată.
De altfel, în opinia pocurorului general, aceste prevederi legale se coroborează și cu cele ale art. 6 alin. (6) din Noul Cod civil, care prevăd că dispozițiile legii noi se aplică și efectelor viitoare ale situațiilor juridice ivite sub imperiul legii vechi derivate din starea de căsătorie, obligația legală de întreținere.
Prin urmare, prevederile legii noi se vor aplica relațiilor dintre părinți și copii, în situația în care divorțul se află încă pe rol, în calea de atac, apel sau recurs, divorțul nefiind încă pronunțat, soluționat irevocabil.
În consecință, judecarea în căile de atac a cererii de divorț și a capetelor de cerere accesorii acestuia, referitoare la raporturile dintre părinți și copii lor minori, reclamă o analiză din perspectiva dispozițiilor noului Cod civil, în vigoare la data soluționării căilor de atac, precizează sursa citată.
De altfel, în privința efectelor divorțului asupra raporturilor dintre părinți și copii lor minori, ceea ce primează în mod absolut este interesul superior al minorului, astfel încât, orice decizie dispusă de către instanța de judecată trebuie să aibă în vedere cu prioritate acest interes superior al copilului.
Or, este evident faptul că interesul copilului este acela de a fi crescut de ambii părinți și după divorțul acestora, noua reglementare prevăzând regula exercitării în comun a autorității părintești, doar prin excepție, pentru motive temeinice care țin de interesul superior al copilului, instanța de tutelă putând să dispună exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, arată sursa citată.
„Aceasta este, de altfel, rațiunea modificării legii în sensul înlocuirii încredințării copilului minor spre creștere și educare unuia dintre părinți, cu exercitarea în comun a autorității părintești. A dispune cu privire la relațiile personale și patrimoniale dintre părinți și copiii lor minori prin aplicarea legii în vigoare la data introducerii cererii de divorț, anterioară intrării în vigoare a Codului civil, ar conduce la crearea unor situații absurde, în care, pentru soluția pronunțată prin hotărârea de divorț ar trebui solicitată imediat modificarea impusă de noile norme legale, pentru a se respecta interesul superior al copilului”, explică sursa citată.
Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viața de familie, drept afirmat și prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, prevăzută de art. 397 din Noul Cod civil, este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior.
Prin urmare, atâta timp cât, pe parcursul soluționării cauzei a intervenit această dispoziție legală edictată tocmai în interesul superior al copilului, aceasta trebuie să fie de imediată aplicabilitate, inclusiv în căile de atac, apel sau recurs.
De altfel, în conformitate atât cu prevederile art. 42 din Codul familiei, cât și potrivit dispozițiilor art. 396 din Noul Cod civil, asupra cererilor accesorii divorțului, referitoare la raporturile dintre părinți și copii lor minori, instanța de divorț este obligată să se pronunțe, indiferent dacă a fost sau nu învestită cu o atare solicitare de către una din părți, pe cale principală ori pe cale reconvențională.
Pe cale de consecință, este evident că și în situația în care părțile nu solicită aplicarea dispozițiilor noului Cod civil în soluționarea cererilor referitoare la exercitarea autorității părintești, în căile de atac, instanța poate face aplicarea lor imediată, fără a se încălca principiul disponibilității, având în vedere că, așa cum am precizat, în această materie primează interesul superior al copilului.
„Totodată, considerăm că în condițiile în care, la momentul soluționării căilor de atac, nu mai este reglementată instituția încredințării minorului unuia dintre părinți întrucât dispozițiile din Codul familiei pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată au fost între timp abrogate, aplicarea imediată a legii civile noi în căile de atac în această materie, nu echivalează cu o încălcare a dispozițiilor art. 294 din Codul de procedură civilă. De altfel, practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea căilor de atac, este în sensul aplicării imediate a dispozițiilor legii civile noi, la situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestei legi”, argumentează procurorul general în RIL.
În concluzie, sursa citată susține că dispozițiile noului Cod civil sunt de imediată aplicare chiar și în cererile formulate anterior intrării sale în vigoare, aflate în căile de atac, iar soluția se justifică în considerarea interesului superior al copilului și pe faptul că, în această materie specială asistăm la o atenuare a principiului disponibilității.
Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 3307 din Codul de procedură civilă procurorul general al României a solicitat admiterea recursului în interesului legii și pronunțarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii.
Aceste argumente ale procurorului general au fost admise, luni, de judecătorii ICCJ.
