Prețuri de sezon

Ridichea și fotbalul român au preț de trufanda numai în extrasezon, cam pe când se îngână troienele cu ghioceii, după care începe să-și dea cu stângu’-n dreptu’ de ne trezim că în loc de milioanele virtuale pe care le-ar valora (exclusiv în viziunea patronilor și a „procuratorilor” – ptiu!, ce denumire, de-ți vine să crezi că-s un fel de procurori, iar în realitate ăsta e pentru ei un soi de întruchipare a Satanei) și pe care nu se-nghesuie nimeni să le plătească, procesul are loc în sens invers, adică ne trezim acasă și cu cei care tocmai fuseseră vânduți cu un sezon, două în urmă. Ați observat, cred, că nevandabilii, cu cât sunt mai puțin către deloc căutați, cu atât aflăm din presă (care „pune botu’’” într-o veselie) de bătălii aproape mondiale pentru achiziționarea lor și purtate numai de supraputeri: Milan, Inter, Real, Arsenal, ce mai, ai crede că Românica e un soi de Brazilie europeană, izvor nesecat de viitori Ronalzi și Ronaldinhi. Hi, hi! În realitatea groaznică, singurul care, vorba premierului nesuspendat, „a performat” în ultimii ani este Adrian Mutu. Ceilalți, cu sau fără Chivu (ei, hai, fără el) sunt doar o masă amorfă, umplutură de lot, în cel mai bun caz rezerve de rezerve care nu încap nici pe bancă, nici pe foaia de joc. Prin tradiție, fotbalistul român, se știe, e „născut talent și mort speranță”. Te sperii, pur și simplu, când auzi că un Keșeru în care noi vedeam o mare speranță iar Nantes salvarea absolută este numai bun de returnat. Tamaș o ia din loc din Primera către Segunda fără ezitare, cu o echipă care până la achiziționarea lui n-avusese niciodată asemenea aventură. Și mai avem zeci bune de astfel de exemple! Cât despre export, stop joc. Ba chiar te umflă râsul când îl auzi pe Rădoi zicând că la 26 de ani e prea bătrân ca s-o mai ia din loc. Mirele, tată, problema e că tu te-ai duce și la 75, numai că ăia s-or fi lămurit încă de pe când aveai doar 25. Ia întreabă-l pe patronul Real-ului. Nu, nu pe Gigi.