Prețul lucrurilor

Un om avea un băiat tare leneș. Atât de leneș, că nu făcea nimic toată ziua, dar știa să ceară bani de la părinți ca să-și cumpere dulciuri și jucării. Dar, într-o zi, tatăl său a hotărât să-l lecuiască și, când băiatul a venit iarăși să-i ceară bani, i-a spus:
– Fiule, eu ți-aș da banii aceștia, dar mă tem că tu nu știi să-i prețuiești. Nu știi valoarea lor și îi cheltuiești fără rost.
– Cum să nu, tată? Știu foarte bine că banii se câștigă greu și nu îi voi mai risipi.
Dar în timp ce băiatul tot încerca să-și convingă părintele să-i dea bancnota după care îi scăpărau deja ochii, tatăl său a aruncat-o deodată în soba aprinsă. Băiatul a rămas locului, mut de uimire, neînțelegând de ce a făcut tatăl său acest lucru.
– Acum să știi că ești pedepsit! – a mai spus tatăl. Pleacă din casa mea și să nu te mai întorci până nu vei fi și tu în stare să câștigi un ban.
Băiatul nu a mai avut ce face și s-a dus la brutarul din colțul străzii, rugându-l să-l primească ucenic. O săptămână întreagă a muncit cărând sacii cu făină, frământând coca și trebăluind prin brutărie. Când se împlini o săptămână, brutarul îi dădu o grămadă de bani.
Fericit nevoie mare, băiatul s-a întors acasă.
– Tată, tată – a strigat el, intrând val-vârtej – am câștigat și eu bani. Uite bancnotele astea! Uite ce multe sunt și doar eu am muncit pentru ele, nimeni nu mi le-a dat pe degeaba!
– Bravo fiule, i-a zis tatăl. Ia dă-mi-le și mie să vad câte sunt …
După ce le cercetă cu luare-aminte, tatăl le aruncă imediat în foc. De data aceasta, băiatul a sărit ca ars, băgându-și mâinile în flăcări să scoată banii pentru care muncise atât.
– Vezi fiule, de-abia acum știi valoarea banilor. Și doar cine le cunoaște valoarea știe cu adevărat și cum să-i cheltuiască – îi mai spuse tatăl cu dragoste.
„Viața este muncă și numai munca îi dă omului dreptul la viață. Apa curgătoare dă viață, cea stătătoare devine otrăvitoare”.
Căldura focului
În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:
– Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăși liniștit, când știu că am greșit?
– Fiule, omul nu trebuie să-și piardă niciodată speranța. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greșelile, dar cu o condiție: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ți dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te și adu-mi un țurțure de gheață.
Când tânărul s-a întors ținând bucata de gheață în mână, părintele a luat-o și a aruncat-o în sobă, unde turturele a început imediat să se topească la căldura focului.
– Ai văzut gheața pe care ai luat-o de afară?! Era așa de la începutul iernii și tot așa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi cum a început să se topească? Devine iarăși apă curată și folositoare. Cât era înghețată nu era bună de nimic.
La fel este și sufletul, atunci când îngheață de atâtea păcate. Dar dacă te căiești sincer, căldura rugăciunii tale și harul Domnului topesc tot ce-i rău și-ți aduc viață și liniște în suflet.
– Privește pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt înghețați de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi și iarăși se vor trezi la viață.
La fel să ai și tu răbdare și încredere în bunătatea și mila lui Dumnezeu și să te căiești din suflet, fiindcă așa cum căldura focului topește gheața, la fel căința sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate.
„Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune.