Prețul corect

Titlul de azi al rubricii nu are nici o legătură cu emisiunea TV pe care o prezenta în urmă cu cîțiva ani prietenul meu, actorul Stelian Nistor. Deși, dacă mă gîndesc bine, ar putea avea, în sensul că deși Stelică n-are habar de fotbal, cred că pînă și el ar putea fixa un preț corect pentru fotbaliștii români cît de cît apți de a fi exportați. Este suficient să-i vezi jucînd o dată ca să-ți dai seama că între ceea ce se cere și ce valoare reală au domniile lor este, de regulă, o diferență cam ca între Rolling Stones și Bambi. Expusă în termeni fotbalistici, aceeași idee se regăsește în înspăimîntătoarea aserțiune a cipriotului Andone: „M-am săturat de jucători!” Cam asta ar fi esența exportului românesc de fotbaliști: se ia un fotbalist oarecare (Cristea, Sînmărtean, Răducanu etc. și iar etc.), i se face un „promo” de-a dreptul deșănțat, se vinde de vreo 2-3 ori în țară, mai mult barter decît vînzare de-adevăratelea, apoi se anunță public că pe el nu-l mai vinde ultimul deținător decît pe sume care se apropie (sau chiar depășesc, ba chiar de multe ori) de cele la care s-au achiziționat nume ceva mai cunoscute decît ale ăstora. Cassano e doar ultimul dintre cazuri: Real a plătit pe el 5 milioane, iar Roma probabil zice că a făcut o afacere bună. Prin comparație, oricît de drag ne-ar fi Rădoi, pare de-a dreptul absurd să te gîndești că s-ar găsi pe lumea asta vreun dement care să achite de două ori mai mult. Sigur că tu, deținătorul lui, poate ți-ai dori să iei pe el 30 sau 50 de milioane. Nu te oprește nimeni să visezi, mai ales dacă te-ai mai visat și Mihai Viteazul. Tot așa cum nimeni pe lumea asta n-ar plăti nici măcar 200.000 pentru un pinguin cu crampoane, fiindcă oricît de mult suflet și elan și entuziasm și abnegație și etc. ar arăta el la Dinamo, totuși cei care cumpără vor să-și alcătuiască echipe de fotbal și nicidecum grădini zoologice.