Pretențiile exagerate ale părinților dezechilibrează copilul

Luând în considerare situația contemporană, se recomandă să fim prudenți în pretențiile pe care le avem față de copii, pretenții care într-o serie de cazuri pot să dea rezultate nu pozitive, ci dimpotrivă.
Religia este „sare”. Sarea este bună, a zis Hristos, dar știm cu toții ce se întâmplă când pui în mâncare prea multă sare… De aceea, în educația copiilor vremii noastre se recomandă prudență și tact, nu scheme stricte, fiindcă în viață se observă fenomene de genul următor.
Copilul, ca majoritatea copiilor, se scoală dimineața cu greu ca să meargă la școală. Nu face nici un fel de gimnastică de înviorare, însă părinții au grijă ca el să se scoale la rugăciune.
Rugăciunea micuțului să fie atunci simplă, însă fierbinte, pornind din inimă: „Doamne! Mă duc la școală! Ajută-mi să fiu atent, să fiu harnic și să-mi meargă mintea. Păzește-mă de oameni răi, de necazuri, de greșeli. Trimite-mi înger sfânt ca să mă ajute și să mă păzească. Merg după voia Ta, așa că binecuvântează-mă, Doamne!”. Și făcându-și cruce cu evlavie, copilul să plece cu conștiința că merge să împlinească lucrul pe care i l-a dat Dumnezeu să-l facă.
Ce vedem însă că se întâmplă de fapt? Micuțul turuie în grabă rugăciunile pe care le-a învățat pe dinafară, fără să le înțeleagă, își face cruce neglijent, bate metanii și trage cu ochiul la ceas. „Of, ce lungă e rugăciunea asta”, gândește el.Totuși, nu poate să o scurteze, că doar bunica e cu ochii pe el. Telefonul sună pe neașteptate. Bunica se îndepărtează pentru o clipă. Ce fericire! Poate să plece mai repede să se zbenguie câteva minute în plus cu copiii în curtea școlii. A trecut peste lungul șir de rugăciuni de pomenire și de nume din pomelnic ‒ că doar ce treabă are el cu astea? Nu i-a cunoscut pe oamenii al căror nume i s-a poruncit să-l rostească ‒ și atunci, nu e totuna pentru micuț ce soartă au dincolo de mormânt? „Pe deasupra, sunt toți în Rai, fiindcă bunica zice că au fost oameni buni”, chibzuiește el.
La școală, băieții se înfruptă cu crenvurști, salam și așa mai departe. Iar copilul nostru se uită la ei cu invidie, osândindu-i: „Ce păcătoși! Astăzi e post!”. Reaua voință față de colegi, născută de invidie și de osândire, crește treptat în cel mic. Se încaieră bucuros cu ei, își face reputație de „nervos” și „irascibil”. După o vreme, acasă deja nu mai ascultă de părinți totdeauna și imediat. Este pedepsit și deja se teme de pedepsele respective. Este nevoit să-și ascundă greșelile, întârzierile, lenea, poznele, este nevoit să își mintă mama, tatăl și pe ceilalți.
Și, de fapt, ce-l împiedică? În curând o să-și cumpere de la chioșc crenvurști, că doar „ei” n-o să afle. Dar Dumnezeu? „Las’ că mă pocăiesc la spovedanie, o să zic așa, în general, că nu am fost ascultător, și gata. Părintele o să-mi dea dezlegare, Dumnezeu o să mă ierte”.
Și astfel, puțin câte puțin, copilul se „rupe” lăuntric de severitatea și de nevoințele religiei și începe să se simtă mai „vioi” și mai „vesel”. Și cine alții decât părinții sunt vinovați de faptul că jugul i-a devenit de nesuferit copilului și că acesta năzuiește să scape de el? Mai bine i-ar fi dat posibilitatea de a se hrăni la fel ca ceilalți, de a se juca și a se plimba cu prietenii, decât să-l silească să se ascundă, să înșele, să viclenească și să se roage în chip fățarnic!
(Viața de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2009, pp. 91-93, sursa: Doxologia.ro)