Președintele și… Elena

Bărbații puternici au, întotdeauna, în spatele lor femei puternice. Din această privință, oricât s-ar strădui, nici o femeie de pe la noi n-o egalează pe Elena, “doamna de fier” instalată ferm alături de „marele conducător”. O femeie cu adevărat remarcabilă, motiv pentru care a și fost acceptată, pe post de “coechipier”, de însuși șeful statului, un politician cinic, viclean și experimentat, fața de care toți ceilalți par a fi doar niște piticanii bicisnice. Ca orice personaj puternic, deținător al celei mai înalte funcții din stat, “șeful” a fost iubit o bună bucată de timp, chiar și admirat de popor. Iar atunci când dragostea populară n-a mai fost la fel de puternică, nu a mai contat, căci nici măcar pe el nu l-a mai interesat acest aspect.
Încă de la început, exact cum se întâmplă mereu și peste tot, politicienii din jurul “marelui bărbat” au avut față de el un comportament duplicitar. Adică ură și dispreț atunci când el nu a fost de față. În același timp, atunci când ajungeau în preajma lui, cei mai mulți dintre ei făceau tot ce le stă în putință să-i intre în grații. Iar el, știind toate astea, nici măcar nu încerca să mimeze că le-ar purta vreun dram respect sau considerație. Nici măcar nu-i mai ura ci, pur și simplu, îi disprețuia. Motiv pentru care nu a ratat nici o ocazie să le-o și arate, direct de la obraz și în cel mai brutal mod cu putința. Unii martori spun că dacă era în toane rele, iar aceasta se întâmpla mai tot timpul, își fixa privirea asupra nefericitului care a avut ghinionul de a-i sta în preajmă și începea să-l examineze atent, ca pe un gândac nevolnic. Apoi, dacă acela se apuca să-i spună câte ceva, îl întrerupea brusc și îl înjura birjărește. Dar circul începea, cu adevărat, în cazul în care acela avea proasta inspirație de a încerca să-l contrazică. Unii au spus chiar că, în unele ocazii, nu s-a dat în lături să aplice vreunui nefericit chiar și o “corecție” fizică. De obicei, o lovitură de palmă, scurtă și îndesată. Gurile rele spun că unuia i-ar fi trosnit chiar un cap în gură. Dar astfel de scene s-au petrecut doar între patru ochi și fără martori.
Specialiștii pun această instabilitate emoțională pe seama alcoolului și se jură că “șeful” ar fi un băutor de cursa lungă, pasionat de băuturile fine. Alții spun că, din contra, omul bea, de fapt, foarte rar și în compania unor prieteni pe care și-i alegea cu mare atenție.
Dar toate astea n-au chiar atât de multă importanță pe cât ne-am putea aștepta. Iar asta pentru că toată lumea este de acord că singurul punct cu adevărat slab pe care-l are șeful este că îi place de Elena.
Ei, da Elena este o frumusețe “de-ngheață puțul”, vorba unui personaj din Caragiale. Venită de undeva din Pleșcoi, majoritatea bărbaților din București sunt de acord cu un singur lucru, pe care nu îl poate contesta absolute nimeni: “e frumoasă bă, tu-i mama ei.” Iar asta este cât se poate de adevărat.
Elena și-a dorit puterea și a avut-o, șeful statului i-a ușurat, din plin, ascensiunea fulminantă spre vârful “lumii bune” bucureștene pe care, oricum, și el, și ea o disprețuiesc în egală măsură. O lume în care nimeni nu-și permite, totuși, să ignore mofturile ei muierești. Trebuie spus că Elena a fost căsătorită cu un personaj șters, dar bogat. Este ahtiată după lux, după lucruri extrem de scumpe. Mult bârfite, dar și invidiate de cuconete, sunt și zecile, poate sutele ei de perechi de încălțăminte, accesorizate cu tot atâtea poșete extravagante.
Elena deținea o putere pe care alte femei nici măcar nu ar putea să o viseze. Lua parte la elaborarea deciziilor politice, intermedia contracte economice oneroase de pe urma cărora își rotunjea averea. Ei, bine, ea este, cu adevărat, femeia puternică din spatele celui care a fost “marele bărbat” de stat.