„Președintele” Bibi Netanyahu și presa



Vizita premierului israelian Benjamin Netanyahu la București este, fără îndoială, un eveniment politic și diplomatic peste care nu se poate trece. Bibi, cum îl răsfață presa israeliană și israelienii în general, este o personalitate de vârf a politicii nu numai în țara lui, în care toată lumea își vorbește cu tu, reușind să rămână politicoasă și manierată. Școlit în SUA, frate al unui erou israelian care a participat și și-a dat viața în cea mai incredibilă acțiune de recuperare a unor ostatici (doar el a pierit în acea acțiune de comando pe un aeroport din Uganda, mi se pare, și în urma căreia toți prizonierii evrei au fost recuperați vii), dinamic și plăcut în conversație, părând mereu sincer, Bibi e cineva în lumea de azi.
Am avut norocul să-l cunosc la Ierusalim și să-i solicit un interviu pe care mi l-a și acordat fără fasoane. Nu era premier, ci doar lider de partid și, parcă, parlamentar. Au trecut ani mulți de atunci. Da, a zis, unde vrei să ne vedem? Am convenit să tăifăsuim pe o terasă. Engleza lui Bibi e perfectă, americănească și înspăimântătoare. Dacă acolo am avut impresia că ne-am înțeles foarte bine, acasă, descifrând de pe reportofon dialogul, a fost groaznic. Asta mi-a amintit de pățania compozitorului Adrian Enescu, mereu cu contracte de lucru în America. A participat la o conferință a unui mare muzician american. Nu înțelegea o vorbă. Ce zice ăsta? – l-a întrebat Adrian pe americanul care-l însoțea. Nu înțeleg nimic! – s-a plâns românul. Tu crezi că eu înțeleg ceva? – i-a replicat ironic americanul.
Mă rog, interviul meu a fost publicat în țară și a făcut și ceva vâlvă. Netanyahu spunea, între altele, că ar vrea să prindă clipa când toate Bagdadurile totalitare din Răsărit vor dispărea, înlocuite fiind cu repere ale democrației și drepturilor omului. Iată că Bagdadurile, aproape toate, au dispărut și, unele dintre ele chiar au devenit repere ale democrației. Aș fi curios să-l întreb, dar tare mi-e teamă că lângă taica Băsescu voi putea avea această șansă, ce crede despre fostul Bagdad dâmbovițean. S-a curățat de păcatele totalitare sau a rămas doar cu grimasa mimării democrației?
La București, premierul Boc l-a gratulat cu formula ”domnule președinte”, ceea ce Netanyahu a părut să nu observe. Probabil că nici Perez, președintele Israelului, pe care am avut de asemenea norocul să-l cunosc în vremea în care era ministru de Externe, nu se va supăra. Subconștientul fostului primar al Clujului îi joacă feste, mereu muncit de gândul că adevăratul premier la noi e președintele, nicidecum el. Mă rog, erori nevinovate.
Ce m-a făcut să fiu atent a fost reacția politicienilor implicați în acțiunea diplomatică de la București, oaspeți sau gazde, la vederea sau la contactul cu presa. Până acum, din câte aflu eu aici, la Sângeru, nu s-a consumat încă o conferință de presă. Poate va fi după ce eu voi isprăvi aceste însemnări. Doar Băsescu a aruncat în trecere și în bășcălie o vorbă către ziariști că, vezi Doamne, ar sta incomod, neconfortabil. Da, cu aparatele de filmat de gât, cu teama de a nu pierde un amănunt pe care altul îl prinde, cu precipitarea care face din munca noastră cea mai stresantă (avem o medie de viață pe glob de 49 de ani și asta nu pentru că mai mor ziariști prin războaie, ci din cauza tensiunii cumplite a meseriei), nu stăm niciodată prea comod. Bășcălia lui Băsescu se înscrie însă în lungul șir al mojiciilor cu care ne învrednicește, de la ”țigancă împuțită”, la ”tonomate” și ”găozari”.
Cum e Bibi cu presa? Îmi îngădui să istorisesc o întâmplare de presă, petrecută în Israel. Un bun prieten, născut în România, Avinoam Bar Josef, și plecat de aici când avea nouă ani, era comentatorul politic numărul unu la Maariv, unul dintre cele două mari ziare din Israel. Ajunsesem la el acasă pe la orele două noaptea, după o zi în care îl însoțisem (eram corespondent în România al acelui ziar) în diverse documentări. Eram frânt. Amicul meu, nu. A dat niște telefoane și a primit un pont. Știrea trebuia însă confirmată și avea nevoie de punctul de vedere al lui Netanyahu. Se făcuse 2 și 30, iar ziarul își închidea ediția în câteva minute. L-a sunat pe Bibi. Ești nebun, i-am zis, omul doarme, crezând că în iureșul profesiei Avi uitase că trecuse bine de miezul nopții. După două țârâituri, Bibi i-a răspuns. Au vorbit, firește, în ivrit și n-am priceput nimic. Era evident însă că premierul nu s-a supărat și a răspuns firesc și fără ranchiună la întrebările amicului meu. Odată închis telefonul, a sunat redacția și a dictat direct. În zori aveam să văd pe prima pagină a ziarului materialul care cuprindea și declarația nocturnă a lui Bibi. Păi la noi, Bocii noștri nu-ți răspund nici ziua. Telefoanele lor, deschise când sunt în opoziție, devin mute din secunda în care politicienii ajung la putere. Nu știu ce vor învăța Băsescu și Boc de la Bibi Netanyahu. Dacă aș avea posibilitatea să-i sfătuiesc, dar n-o am și, cinstit să fiu, nici nu mi-o doresc, le-aș spune totuși să învețe abecedarul relației cu presa. E uneori vital pentru ținuta și chiar destinul unui politician.Gazetarul, cel adevărat, e mereu în slujba opiniei publice, lucru care nu trebuie uitat niciodată.