S-a spus și s-a scris în aceste zile că iarna, ivită brusc pe meleagurile românești în varianta sa tradițională – zăpadă, viscol, frig – a fost pentru autorități un test.
Nimeni n-a observat însă că ea a fost un test și pentru presă, pentru cea audiovizuală, îndeosebi.
Despre autorități s-a spus și s-a scris că au căzut cu brio la testul Meteorologiei.
Au fost suficiente câteva zile de zăpadă mai acătării pentru ca traficul să se dea peste cap, o parte din școli să nu înceapă, trotuarele bucureștene să devină poteci, iar carosabilul, patinoar.
La douăzeci de ani de la Revoluție, deși avem primari aleși prin vot direct și universal, funcționari publici bucurându-se de un statut de independență, firme privatizate de deszăpezire și companii străine de gaz și electricitate, mașinăria supraviețuirii s-a gripat.
Presa a trecut însă acest test?
După opinia noastră, nu.
La douăzeci de ani de la Revoluție, deși avem numeroase televiziuni generaliste, trei televiziuni de știri (Spania are doar una!), trusturi de presă, înglobând posturi TV, posturi de radio și ziare, jurnaliști ce se pretind a aparține unei generații crescute și formate în democrație, în abordarea iernii și a prestației autorităților s-au repetat și în aceste zile două slăbiciuni postdecembriste ale gazetăriei noastre:
1) Dramatizarea fleacului.
2) Populismul ieftin.
Dramatizarea fleacului și-a regăsit expresia într-un clișeu sesizat de un mai tânăr confrate de la un ziar central: coșmar. Fătuce prost plătite și prost pregătite de pe la televiziuni s-au întrecut în a înfățișa o iarnă normală drept un coșmar.
Tot ceea ce în zona noastră geografică e normal din punct de vedere climateric în ianuarie a fost înfățișat drept fapt catastrofal: de la vânt până la troiene.
O isterie artificială, pe care am întâlnit-o de zeci de ori până acum după decembrie 1989 ori de câte ori a plouat mai serios, a fost cât de cât cald, solul a rămas fără un anume procentaj de apă, a bătut vântul sau au căzut frunzele.
Cea de a doua slăbiciune – populismul ieftin – s-a manifestat prin întrebarea cu pronunțat iz acuzator: unde sunt primarii, miniștrii, premierul și președintele?
Cotracararea unui fenomen meteorologic de către autorități se întemeiază pe existența unei mașinării a instituțiilor.
Misiunea Primarului General al Capitalei, a miniștrilor, a premierului nu e să fie în stradă și să dea din gură electoral, ci în birouri, de unde să coordoneze acțiunile în ansamblu. Cu toate acestea, ziarele și televiziunile au făcut un cap de țară din faptul că Adriean Videanu era în concediu și nu la telefon pentru a răspunde întrebărilor de tip interogatoriu din studiouri.
O astfel de prestație nu dă curs doar unui populism ieftin.
Credem că își spune cuvântul și acum, la 20 de ani de la prăbușirea comunismului, mentalitatea bolșevică potrivit căreia activistul de partid și nu instituția trebuie să rezolve totul.
În comunism, secretarul de partid răspundea direct de tot ce se întâmpla în întreprindere sau în localitate, de la ștersul pe picioare înainte de a intra într-un birou până la operațiunile de deszăpezire.
În consecință, un activist era cu atât mai bine apreciat cu cât era prezent peste tot, de dimineață până seara, pe post de vătaf.
Responsabilitatea conducătorilor în democrație ține exclusiv de organizarea instituțiilor.
Dacă vrem să contribuim prin presă la europenizarea României trebuie să dibuim și să denunțăm responsabilitățile precise ale instituțiilor.
Și să-i criticăm pe politicieni, pentru că n-au organizat instituțiile în așa fel încât să funcționeze și fără ei.
