Preotul – terapeutul prin excelență

Sufletul e o taină adâncă ce ascunde nebănuite comori, rămase captive sub răni dincolo de care ne e frică să trecem. Terapia pentru suflet este o preluare conștientă a rănilor acestuia și aducerea lor în fața lui Dumnezeu. Abordarea problemelor sufletești doar într-o manieră fenomenologică, psihologizantă, nu e suficientă; e nevoie de o conlucrare divino-umană pentru a vindeca partea duhovnicească a omului.
În exprimarea creștină, termenii de „boală – bolnav”, respectiv „doctorie – doctor” sunt foarte des întâlniți. Mântuitorul Hristos S-a arătat ca un Doctor al sufletelor și al trupurilor, vindecând pe cei ce sufereau sufletește și trupește. El Însuși nu a ezitat să se numească astfel: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9, 12) (Mc. 2,17) (Lc. 7, 31) sau „Cu adevărat îmi veți spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuți” (Lc. 4, 23).
În Noul Testament vindecările miraculoase ale trupului erau aproape întotdeauna precedate de restaurarea deopotrivă a sănătății sufletești. Vindecarea sufletească este o condiție „sine qua non” a mântuirii, în timp ce mântuirea însăși este privită ca cea mai importantă vindecare. Aceasta este rațiunea pentru care Sfinții Părinți nu au clasificat oamenii în buni și răi, folosind un criteriu moral, juridic, exterior, ci în oameni bolnavi și sănătoși sufletește. Dacă așa stau lucrurile, atunci putem spune că, pentru a mântui sufletele, preotul va trebui mai întâi să le însănătoșească.
Terapeutul, slujitor al vindecării celorlalți
Așadar, preotul are, în timpul „mandatului” său, un incontestabil statut de taumaturg, de tămăduitor sau, folosind un cuvânt mai nou, de terapeut. De fapt, acest cuvânt nu este nou, câtuși de puțin. Analizând etimologia cuvântului grecesc „therapon” – „terapeut”, substantiv derivat din verbul „therapeuo”, de unde vine – „therapia”, observăm că inițial cuvântul „terapia” avea un sens de slujire cu dragoste. La vechii greci și la evrei, „terapon” era mai mult prietenul sau sfetnicul credincios și demn al unui nobil, decât sluga acestuia. Pentru situația slugii ca rob se folosea cuvântul „doulos”. Iată, de pildă, ce spune Scriptura. La Evrei 3, 5 stă scris așa:„Moise a fost credincios în toată casa Domnului, ca o slugă, spre mărturia celor ce erau să fie descoperite în viitor”. Aici se arată că Moise era un „terapon” (terapeut) în casa Domnului, adică ocupa o poziție de intimitate și confidențialitate, fiind vrednic a i se descoperi planurile Stăpânului cu privire la viitor. Este un titlu de noblețe, el slujind în mod liber, din iubire, și având o situație radical diferită de cea a unui rob, „doulos”. Robul era axat aproape în mod exclusiv pe sarcinile ce le avea de îndeplinit, pe când „terapon”-ul (sfătuitorul, sfetnicul, slujitorul) avea și o relație de prietenie cu stăpânul. Prin aceasta, putea influența starea sufletească a acestuia.
Desigur și robul, legat cumva contractual de stăpânul său, putea căpăta statutul de „therapon”, dacă reușea să își depășească condiția sau să facă abstracție de ea și să servească interesul stăpânului cu iubire și fidelitate. Cuvântul „terapon” este foarte asemănător ca semnificație cu cel de „iconom” (gr. oikonomos), mai des întâlnit în limbajul nostru bisericesc.
Întors către lume, preotul, acest „terapon” al Domnului, devenit așa tocmai datorită intimității și îndrăznelii sfinte căpătate în slujirea perpetuă și ferventă a Stăpânului, este „terapeut” pentru oamenii aflați în stare de boală și izolare. El personal nu vindecă pe nimeni, ci asistă pe bolnavi în procesul de vindecare. De fapt, exact acesta este înțelesul corect al cuvântului „therapon”, „therapeut”, acela de asistent, de mijlocitor, de slujitor al vindecării celorlalți, Dumnezeu fiind singurul, adevăratul Terapeut.
„Dă bine” să fie și un preot între specialiști?
Deși toate Sfintele Taine ale Bisericii prelungesc și actualizează lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos, Spovedania se relevă ca taină a vindecării într-un mod cât se poate de explicit. În cuvântul duhovnicului către cel ce se mărturisește citim: „ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat”. Așadar preotul este terapeutul care a primit o putere „ce nu a fost dată nici îngerilor, nici arhanghelilor” și, de aceea, poate acorda vindecarea în mod imediat, din perspectivă temporală, dar totodată mediat, în sensul că el este doar „un martor” al relației vindecătoare dintre Hristos și cel dispus să-și recunoască boala.
Distincția dintre „slujitor” și „rob” este făcută în mai toate rugăciunile Bisericii noastre. Aș aminti aici doar una dintre situații, și anume rugăciunea de la înmormântare, unde preotul rostește: „…Însuți, Preabunule Împărate, prin mine, smeritul și nevrednicul slujitorul Tău, iartă robului Tău (N), orice a greșit ca un om în această viață…”.
În zilele noastre, preotul este chemat să-și exercite rolul de terapeut și în alte moduri. El poate oferi consiliere celor în suferință și să facă acest lucru după standardele cele mai profesionale. Acest lucru nu este ușor pentru preot atât timp cât un consilier profesionist nu este un sfătuitor, în sensul clasic al cuvântului, ci un împreună-călător cu cel în suferință. Consilierul nu trebuie să fie un strălucit vorbitor, ci mai degrabă un smerit ascultător. Cu toate acestea, mulți preoți astăzi sunt implicați în diverse proiecte unde oamenii primesc ajutor și sfat, odată cu îndrumarea de a merge spre Biserică și spre Tainele acesteia, fără de care nu este mântuire.
Pe de altă parte, astăzi, din păcate, preotul nu este inclus în cercul de specialiști ai psihicului uman precum: psihologul, psihiatrul, psihoterapeutul ș.a. Acești profesioniști pot face referiri de cazuri de la unul către altul, fiecare luând în calcul ce a lucrat cel dinainte, formând astfel o echipă multi-disciplinară. Preotul este invitat la întâlniri academice care studiază psihicul omenesc, dar mai mult în mod onorific, sau pentru că „dă bine” să fie și un preot. Însă el nu este acceptat realmente ca un profesionist, nici de către comunitățile științifice, nici de către cele de practică terapeutică.
Preotul și conduita terapeutică
Rolul preotului, ca medic de suflete, nu se observă doar atunci când slujește Tainele. El este taumaturg și atunci când catehizează sau predică. „Cuvântul, cum spune un sfânt Părinte, este hrana îngerilor”. Prin cuvânt, preotul nu doar comunică, ci se și comunică, într-un act de auto-revelare și exteriorizare a ceva ce aparține ființei sale celei mai intime. Putem spune că preotul când predică cu zel se dăruiește – aproape în sens material – celor cărora se adresează. Acest lucru este demonstrat de faptul că, de multe ori, el se simte (dez)golit, după ce a predicat cu toată ființa lui, dar rămânându-i mulțumirea că a hrănit și tămăduit pe ceilalți, turnând pe rănile lor „untdelemn și vin” duhovnicesc. „Slujirea sfatului duhovnicesc, spune pr. dr. Joseph Allen –numită uneori îndrumare duhovnicească – nu este „terapeutică” (în sensul secular), chiar dacă e adevărat că în termeni teologici, slujirea duce la singura terapie adevărată”. Un preot dedicat misiunii sale înțelege că nu poate sluji pe Dumnezeu fără umilința de a dori să întrupeze el însuși ceea ce vrea să exprime în cuvinte. Nu există mod mai înalt de a comunica o idee decât acela de a o întrupa!
De fapt, preotul trebuie să aibă această atitudine terapeutică în toate aspectele vieții sale pastorale, după cum remarca Mitropolitul Hierotheos Vlachos: „Ortodoxia este, în principal, o metodă terapeutică și o educație terapeutică”, iar „lucrarea preoților este în principal terapeutică. Preotul poate să facă și operă socială și multe alte opere care sunt în Biserică, dar toate acestea trebuie să fie integrate în conduita terapeutică”.
Așadar, a fi slujitor în casa Domnului este o poziție de cea mai înaltă cinste și demnitate, dar și de cea mai extraordinară responsabilitate. Preotul este chemat să predice și să practice Evanghelia lui Hristos care este una terapeutică, adică vindecătoare, mântuitoare pentru om.
(pr. Iulian NEGRU)