Preotul și psihologul – împreună pentru binele omului

Fără îndoială, bolile sufletești trebuie cunoscute și vindecate. Sfinții Părinți s-au nevoit cu multe secole în urmă să le cunoască și să le descrie, să le afle cauzele și legăturile dintre ele, propunând modalități concrete de tămăduire.
Lucrând în lumina Ortodoxiei și avându-l ca model pe Hristos-Doctorul sufletelor și trupurilor noastre, au creat o operă nemuritoare, o știință a vindecării pe care medicina și psihologia contemporană ar trebui să o privească cu mult respect. Dar vindecarea bolilor sufletești este doar o treaptă a scării spre desăvârșirea spirituală, țelul final al creștinului ortodox fiind starea de sfințenie, în care ochii sufletului se îmbracă în harul cunoașterii/vederii lui Dumnezeu. Până acolo însă, omul trebuie să se tămăduiască, să ajungă la nepătimire, starea de însănătoșire a omului, de înflorire a virtuților. Această stare este rezultatul conlucrării divino-umane, al sinergiei dintre harul Duhului Sfânt și voința liberă și smerită a credinciosului.
Omul contemporan face față din ce în ce mai greu presiunii pragmatice a acestui început de mileniu. Înstrăinat de sine și depărtat de Biserică, a acoperit chipul lui Dumnezeu sădit în el cu platoșa interesului meschin al trăirilor de-o clipă, într-o continuă goană după câștiguri materiale și plăceri trupești.
Îmi vine în minte o reclamă în care suntem invitați să trăim asemeni unei musculițe, care în cele opt ore de viață își satisface toate poftele. Trăiește fiecare clipă, ne îndeamnă realizatorul filmulețului, fă-ți toate plăcerile! Sună destul de tragic, dacă ființa omenească, creată de Tatăl ca ființă spirituală, este încurajată să-și compare viața cu a unei musculițe. Rolul omului ar trebui să fie acela de a spiritualiza natura, nu de a se coborî cu cugetul la modele de viață animală. Este aceasta o expresie a decăderii spirituale a omului contemporan, care nu crede în Adevăr, a rătăcit Calea și este la un pas să-și piardă Viața. Acesta este omul care vine la psiholog și trebuie să ajungă la duhovnic.
Consilierea sau îndrumarea duhovnicească rămâne o necesitate pentru întreaga viață
Consilierea psihologică devine în zilele noaste o necesitate pentru multe persoane, având în vedere condițiile de viață din ce în ce mai stresante. Oamenii caută ajutor atunci când simt că este ceva în neregulă cu viața lor, că nu mai sunt eficienți sau că nu reușesc să găsească soluții la probleme relaționale.
Consilierea sau îndrumarea duhovnicească rămâne o necesitate pentru întreaga viață, tocmai pentru a preîntâmpina o neorânduială sufletească. Dacă aceasta s-a produs deja, ea trebuie vindecată. Psihologul îl ajută pe pacientul său să se adapteze mai bine la cerințele mediului extern făcând apel la resursele interne ale acestuia. Se caută obținerea unei stări de echilibru atât cu sine (cum este și cum și-ar dori să fie), cât și în relație cu cei din jur (cum este și cum îl acceptă ceilalți). El aparține unei „școli“, orientări, care-și pune amprenta pe demersul de intervenție, pe conceptele utilizate pentru a descrie boala și pe metodele de lucru. Cauza bolii este de cele mai multe ori descoperită în trecutul pacientului, este ecoul unei experiențe traumatizante. Prin ascultare activă, reformulare și punere de întrebări, consilierul psihologic îl ajută să-și conștientizeze trăirile, să se clarifice, să ia decizii în acord cu valorile sale de viață. Totul se face cu respectarea unui cod etic și deontologic: persoana în cauză trebuie protejată de eventuale abuzuri. Toate aceste aspecte reflectă caracterul antropocentric al consilierii psihologice.
Duhovnicul își propune ca țintă îndumnezeirea omului
Duhovnicul, lucrând cu ajutor de la Dumnezeu, își propune ca țintă îndumnezeirea omului. Cercetează modul cum creștinul este afectat, poate face diferența între harul lui Dumnezeu și energiile diavolești, ajutându-l pe om să scape de întunecarea minții. Relația dintre duhovnic și fiul său duhovnicesc este încărcată de spiritualitate. Părintele duhovnicesc este un mijlocitor între Hristos și fiul său spiritual, cu precizarea că însuși duhovnicul se transformă în această relație. Prin aceste aspecte îndrumarea duhovnicească își dovedește caracterul teocentric.
Cum se pot împleti aceste două modalități de a ajuta omul suferind? Psihiatrul ortodox D. A. Avdeev ne oferă un răspuns încurajator: „Pentru medicul care s-a dedicat psihoterapiei este important să aibă valori duhovnicești care să definească munca lui cu pacienții. Fără o platformă duhovnicească, ortodoxă, el nu va putea distinge cauzele situaționale (psihosociale) și biologice ale bolilor de cele legate de concepția despre lume. Iar dacă la consult vine un om al cărui suflet năzuiește să-L afle pe Domnul, psihoterapeutul ortodox trebuie să-l ajute. Desigur, medicul nu-l poate înlocui pe preot – el face doar o muncă preliminară, reprezentând uneori o stavilă care-l împiedică pe pacient să cadă în mai mari ispite și păcate – beția, desfrâul, sinuciderea. Preotul și medicul sunt, în acest caz, colaboratori ai lui Dumnezeu, în lucrarea purtării de grijă pentru sufletele omenești… Sunt profund convins că psihoterapia trebuie să devină, atunci când este posibil, o punte către Ortodoxie“.
Conf. univ. dr. Victor Badea Facultatea de Științe Socio-Umane, Universitatea din Pitești – în Ziarul LUMINA