Preoția, plângerea zdrobită de a-L căra în mâini nevrednice pe Dumnezeu

Preoții și călugării ortodocși poartă reverendă, un fel de veșmânt mare, până în pământ, negru, care mătură propriu-zis pământul. Ea mai este numită sutană și este semnul distinctiv al osebirii, afierosirii către Dumnezeu. Trebuie să spunem că veșmintele lungi până la pământ au fost o permanență în lumea antică, fiind purtate mai ales de popoarele răsăritului mediteranean.
Mai târziu, călugării au fost cei care au generalizat purtarea rasei, tradiția fiind apoi impusă și preoților de mir. Culoarea neagră reflectă moartea patimilor și a lumii acesteia pentru purtătorii de sutană, este un simbol al monahismului (și sacerdoțiului) și un semn distinctiv al prezenței lor.
De multe ori m-am întrebat, de ce e atât de importantă purtarea reverendei cel puțin în parohia unde slujești ca preot? Culoarea neagră atrage razele soarelui asupra purtătorului, în special în zilele de caniculă, amintindu-ți de fierbințeala pustiei sau a iadului. Ai toate șansele să sară pe tine tot felul de cerșetori, alții te privesc ca pe o piază rea, unii te cataloghează un ciudat, o umbră a trecutului medieval, tinerii mai îndrăzneți fac o poantă sau zic o imprecație de duzină când te văd. O mulțime de „judecători“ au ceva de comentat, de judecat, de scornit despre preoți. Dacă ești la magazin, ești un îmbuibat, dacă ai mașină, ești bogătan și hoț, dacă nu ai, ești un nimeni cu pretenții. Dacă ai copii mulți, ți-a plăcut dulceața acestei lumi. Dacă nu ai, ești un fățarnic izvoditor de avorturi. Supraviețuitorii comunismului agresiv, când era un preot la șapte sate, insistă aberant pe bogăția preoților, deși preoții bogați sunt doar o minoritate.
De asemenea, lungimea reverendei până în pământ te face vulnerabil la ploaie, noroi, praf, care sunt din belșug pe meleagurile noastre. Apoi la vreo muncă grea, schimbând o anvelopă la mașină, cărând mobilă ș.a.m.d., reverenda se poate vădi o piedică.
Preoții sunt tocmai urmașii umili ai Apostolilor
Mai apoi, reflectând la prezența ei semnică în societate și în Biserică, mi-am dat seama că reverenda preoțească este direct legată de vocația de preot. Preoția nu înseamnă nicidecum separare valorică de vulg, închidere în turnul liturgic de fildeș al slujirii, distincție savant-livrescă, aristocrație sacerdotală, elită a firii, o tagmă de mediatori superiori, care privesc condescendent către massa perditionis. Preoții nu sunt prinții Bisericii, nu au moștenit împărăția pământească și nu au vreun titlu nobiliar din ceruri. Ei sunt tocmai urmașii umili ai Apostolilor care arau cu trupurile lor noroaiele acestei lumi pentru a pune sămânța Evangheliei în barbari. Preoții sunt oamenii care pătrund în orice casă, indiferent de nivelul ei de igienă (și spirituală), care îmbrățișează pe cei bolnavi, se ating de muribunzi, se roagă pentru cei pierduți. Preotul este omul următor al Marelui Spălător de picioare al umanității, omul Fiului Omului, Care nu are unde să-Și plece capul Său. Biserica este spital, nu tribunal, spunea Marele Hrisostom, și în ea vin oamenii zdrobiți, săraci, bolnavi, pierduți, muribunzii căutători de veșnicie. Reverenda, așa plină de praf, trebuie mereu spălată și trimisă înapoi în misiune prin colbul acestei lumi, pentru a mătura gunoiul umanității și a vesti Împărăția curăției nemuritoare. Ea e inevitabil plină de pământ, așa cum sunt și sufletele care pulsează în mâinile de humă ale preotului, așteptând izbăvirea de durere.
Sfântul Apostol al neamurilor, dumnezeiescul Pavel, spunea din înălțimea plină de lacrimi a vedeniilor cerești: „Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi însă înțelepți întru Hristos. Noi suntem slabi, voi sunteți tari. Voi sunteți plini de slavă, iar noi plini de necinste. Până în ceasul de acum flămânzim și însetăm, suntem goi și suntem pălmuiți și pribegim, și ne ostenim muncind cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm. Huliți fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor până astăzi“ (I Corinteni 4, 10-13).
Preoția este cea mai cumplită durere și cea mai infinită bucurie
Acesta este imnul suprem al preoției în Biserică. Ea e puterea venită din cer, mai mare decât orice stăpânire a acestei lumi, de a binecuvânta umanitatea. Este forța lui Dumnezeu dăruită unor oameni de lut, de a ierta păcatele, chiar și celor care te condamnă la moarte. E lumina de a iubi pe cei ce te urăsc, de a te ruga o viață întreagă pentru ucigașii lui Hristos, de a păstra deschise rănile Crucii pentru ca Sângele lui Dumnezeu să curgă și să vindece pământul întreg. E cutremurul de a-L frânge pe Dumnezeu pentru ca umanitatea să nu se frângă în moarte veșnică. E durerea de a fi blestemat și de a binecuvânta mereu. E suferința de a fi judecat și de a anula prin spovedanie judecata.
Preoția este cea mai cumplită durere și cea mai infinită bucurie. E plângerea zdrobită de a-L căra în mâini nevrednice pe Dumnezeu, plin de Sânge, împreună cu toate suferințele acestei lumi. E frica de a cădea în abisurile neînțelegerii de pe culmile Liturghiei veșnice. Acum îmi aduc aminte de cuvintele tatălui meu din altar, pe vremea când priveam fascinat Liturghia din înălțimea vârstei de 3 ani: Teme-te de Potir, iubește-l, nu-ți lua niciodată ochii de la el, o clipă de neatenție și se poate vărsa din tine veșnicia dacă-l verși, să-ți plângă inima, dar mâna să nu-ți tremure niciodată.
(pr. Ioan Valentin ISTRATI, Ziarul Lumina)