Premii și tâmpenii

Citesc într-o colecție a unei reviste un articol ce încearcă să pună față-n față premiile și premiații de ieri și de azi, propunând o întrebare posibilă (ca punct de plecare pentru eventuale dezbateri), însoțită și de răspuns, din păcate, imposibil de acceptat fără rezerve. Iată întrebarea: „Ce premii a dat comunismul? El a dat premii pentru literatura ideologică sau aservită ideologic, pentru manele literare și creații manelizate și a mai scăpat printre degete câteva premii pentru creațiile de valoare care și-au tuns aripile.” Aș! E-un punct de vedere izvorât mai întâi din simpla și banala necunoaștere a realităților culturale proprii jumătății ultime a veacului trecut, dar, poate, și din adeziune la teoria potrivit căreia în România ceaușistă ar fi dăinuit un veritabil vid literar (valoric, desigur). Prima bănuială n-ar putea conduce decât la recomandarea „dacă nu știi, nu scrie.” Documentează-te mai întâi – cu un minim efort se poate afla lista generală a premiaților Academiei și Uniunii Scriitorilor, care, în bună măsură, vorbește de la sine. Cât privește instituția premiului, un cercetător avizat al perioadei ar constata că, mai ales în deceniile 8 și 9, Academia și, cu precădere, Uniunea Scriitorilor, au utilizat-o exact în sens invers față de intențiile oficiale. Fie că acordăm credit deplin conceptului manolescian „rezistența prin cultură”, fie că-l considerăm doar pretenție justificatoare, se cuvine să recunoaștem că modul în care decideau juriile nu atestă deloc susținerea „manelelor literare” și „creațiilor manelizate” – dimpotrivă! De altfel, mai mulți ani la rând, atât premiile Uniunii Scriitorilor, cât și cele ale Academiei, pur și simplu n-au mai fost acordate, verdictul juriilor contrazicând flagrant linia oficială de promovare a „literaturii ideologice sau aservite ideologic” și numai rigorile economiei de spațiu ne fac să renunțăm la reproducerea unei lungi liste de nume (și titluri) ce nu arată deloc… a-și fi „tuns aripile”. Până la urmă, premiile respective s-au acordat, dar cu enormă întârziere și după ce impactul prim al respectivelor opere mai putea fi reconstituit doar din ecouri vătuite. Numai când se scrie după ureche este cu putință punerea semnului egalității și tratarea la grămadă a unor perioade flagrant diferite, chiar dacă ambele aparțin așa-zisului „comunism românesc”. Una era premiul literar în „obsedantul deceniu”, când laureații se numeau A. Toma și Dan Deșliu, și alta în ultimii zece-cincisprezece ani ai perioadei, când distincția îi onora pe (să zicem) Gellu Naum, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu ș.a. Subscriem, însă, fără rezerve la concluzia articolului: în contextul contemporan „nici nu te poate uimi recolta de premianți fără operă.” Păi, nu?
*
Degradarea limbii române prezintă o continuitate și statornicie demne de invidiat: mereu vei afla un proces în curs, altă eroare făcându-și loc cu coatele, spre a se instala apoi, ilegitim și tâmp, în fotoliul corectitudinii. Acum este pe rol deplina încoronare a clișeului verbal „ca și”. Din câte am putut observa, prostia – căci despre asta-i vorba – s-a lățit ca pecinginea, cu uimitoare rapiditate. Am amici profesori universitari și mi-e jenă să le atrag atenția, unora, că a-l scoate total din pâine pe „ca”, spre a-l înlocui ilicit cu „ca și” e-o eroare ce ține, iertat să fiu, nu numai de un anume nivel cultural, ci și de capacitatea de a raționa în procesul comunicării verbale. Vorbitorul care preia mecanic, fără să apeleze la judecata proprie, o astfel de soluție pre-ambalată, menită să-l ferească de ridicolul cacofoniei, cade el însuși în ridicol. Acest „ca și” exprimă, înainte de orice, o comparare, și-i nu numai incorectă, ci de-a dreptul stupidă formularea „eu, ca și ministru”. Dintr-un exces de pudoare, s-a admis – cu statut incert de licență – utilizarea acestui „ca și” pentru protejarea spiritelor noastre feciorelnice de neplăcerea receptării cacofoniilor tip „lucrez ca contabil”. Atât și nimic mai mult. Funcționează aici, din plin, complexul semidoctului: el vorbește, nu gândește. Dornic să aibă o exprimare îngrijită, se repede, bietul, ca vântul și ca gândul (pardon: ca și vântul, ca și gândul), atent să nu rateze vreo inovație și, astfel, să se facă de râs conversând în societate (dar, mai ales, în fața microfonului). E-atât de convins că se exprimă impecabil – fiindcă așa a auzit la TV! – că ar fi în stare să ceară și modificarea versului eminescian „Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri”, din care lipsește flagrant conjuncția și – „ca și norii!”…