Premii literare măsluite

Aud peste tot vorbindu-se despre premii literare distribuite după anumite criterii, altele decât cele ale valorii. Aud și nu știu ce să cred.
Cu patru-cinci ani în urmă, un critic tânăr, vivac, talentat și fin degustător de bucurii trupești mi-a șoptit că, în literatură, s-a desăvârșit o „cooperativă”, asemănătoare celei din fotbalul românesc. O cooperativă, rostuită pentru a împărți strategic premiile literare importante, la fel cum – în sportul proclamat rege – se-mpart punctele care așază echipele pe etajera clasamentului.
Tânărul critic îmi povestea, râzând energic din dantură, despre cooperativa aceasta, iar eu jur c-avea în gură mult mai mult decât 32 de dinți. Părul îi lucea ca un râu de munte înghețat, obrajii îi semănau cu bucile Nicoletei Luciu și-am simțit că nimic nu-i lipsește pentru a ajunge acolo unde îi este locul: în istorie.
La ruga mea, criticul cu freza lucitoare a pus frână râsului, lăsând o dâră murdară pe carosabilul discuției noastre. Cu voce de crainic sportiv, mi-a enumerat apoi componența cooperative literare: numai intelectuali subțiri, electrocutați de spirite alese, cunoscuți nouă din tocșouri unde dezprostesc opinia publică.
***
Nu-s atât de fraier, încât să cred orbește că toate premiile sunt măsluite. Nu, doar cele importante, cele însoțite de mulți euro și de multă glorie. Premiile fără consistență în bani și glorie pot fi obținute și fără aranjamente. Pe merit.
Iar criteriile după care premiile mari se distribuie sunt mai vechi decât scrisul însuși: poetuțele trebuie să treacă probele de gimnastică, soțiile maeștrilor – ades laureate și ele – trebuie să fie gospodine talentate și mame iubitoare, fiii lor – să pape lăpticul la timp…
Desigur, de cele mai multe ori, ca să-și drămuiască forțele, marii combinatori își oferă premii între ei. S-a ajuns astfel ca unii scriitori să umble total gârbovi, din cauza decorațiilor ce le poartă înfipte direct în țesutul adipos, din care au la discreție.
***
Scriitorul Horică Gârbea mă sfătuia, cândva, să particip la un concurs de dramaturgie, finanțat de una din fătucile la menopauză ale regelui Mihai.
– Bine, dar concursul e aranjat!- m-am apărat eu. Ce sens are să arunc undița într-o baltă cu pești măsluiți? Doar așa, de florile mărului?
– Da, de acord, mi-a replicat amicul Gârbea, concursul e aranjat până la ultima mențiune. Dar sunt atât de multe pile în joc, încât e posibil ca membrii juriului să se certe între ei tare de tot. Și-ntr-un final, epuizați, să apeleze la un compromis și să-l desemneze câștigător pe unul fără pilă. Iar ăla ai putea fi tu sau alt om simplu, ca tine.
– Aha, înțeleg, înțeleg foarte bine. Dar s-a întâmplat vreodată așa?, s-a interesat năucirea din mine.
– Nu, nu s-a întâmplat – a recunoscut corect el. Dar, odată și odată, tot trebuie să se întâmple.
– Aha, deci trebuie…
Ei, dacă trebuie, trebuie, ce să mai discutăm.