Premierul PD-L, o miză înșelătoare

La PSD și PNL lucrurile s-au cam lămurit. Ca promisiune de prim-ministru, social-democrații merg pe mâna lui Mircea Geoană, deși unii de prin partid lansează zvonuri și despre alți posibili pretendenți, iar liberalii, cum era de așteptat, rămân la Călin Popescu Tăriceanu. Premierul în funcție s-a și autopropus de altfel, recent, la Școala de Vară a Tineretului Liberal, și așa a rămas. Deși șansele PNL de a da și viitorul prim-ministru sunt aproape nule, propunerea continuității cu Tăriceanu șef de guvern și după alegerile din noiembrie are logica sa. Liberalii nu-și pot permite să admită public că, oricâte merite ar avea actuala lor guvernare, și are destule, sunt condamnați s-o întrerupă pentru simplul fapt că nu-s favoriți la statutul de prim partid al țării, cel ce va da, cel mai probabil, viitorul șef de guvern. E o chestiune ce ține mai degrabă de psihologie decât de politică aceea de a-și fixa un scop imposibil pentru a obține un maxim posibil. Lucrurile stau cu adevărat problematic, cel puțin deocamdată, în altă parte, mai exact la democrat-liberali. După nenumărate și incredibile bâlbe, ca să nu le zic gafe, începând cu cea a desemnării Elenei Udrea de a gestiona criza de partid de la Constanța, PD-L pare decis să se clarifice. Va avea o propunere oficială de viitor premier, pe 12 septembrie, la Conferința Națională a partidului. Cel mai probabil, acesta va fi Theodor Stolojan, lider detașat în sondaje de toți ceilalți posibili candidați, începând cu Emil Boc. Dar simpla aritmetică a popularității nu rezolvă problema de fond a PD-L decât poate în mintea unora, dacă nu a majorității liderilor și membrilor săi. Pentru democrat-liberali a avea cel mai bun posibil candidat la poziția de premier e o miză secundară dar și înșelătoare. Totul pleacă de la ceea ce ar fi trebuit să învețe, și se pare că n-au făcut-o, din alegerile locale din acest an. PD-L e într-adevăr partidul care a obținut cele mai multe voturi, deși doar cu puțin peste PSD, dar e în același timp partidul care a dezamăgit cel mai mult. A obținut cca. 30 la sută din voturi, dar acest procent e mult sub așteptările pe care le creaseră între timp. Iar logica în asemenea situații, în aproape orice situații nu doar în politică, e să te concentrezi pe jumătatea goală a paharului și nu pe cea plină. O victorie obținută chinuit nu e un succes pe jumătate ci un eșec pe jumătate. Diferența de perspectivă e esențială pentru ceea ce îți propui să faci în continuare. Dacă vor să-și revină, democrat-liberalii au nevoie de terapie, nu de șampanie, iar asta, în cazul lor, înseamnă o ruptură cu mare parte din trecut. Electoratul pe care n-au reușit să-l scoată la vot la locale (aici e jumătatea goală a paharului) are nevoie nu de promisiunea unui premier Făt-Frumos, ci de un alt fel de partid. Pentru alegerile din noiembrie un alt fel de partid înseamnă practic promisiunea unui alt fel de guvernare. Înainte de a avea un premier de excepție, iar Stolojan nici măcar asta nu mai este, PD-L trebuie să fie un partid de excepție, care promite o guvernare așijderea. Dacă vor avea așa ceva, numele celui propus s-o conducă devine doar o confirmare a ei și nu o promisiune în sine. Această nevoie de “excepționalism” e valabilă doar pentru PD-L, și de aici și greutatea ei. Democrat-liberalii vor fi votați sau nu dacă au sau nu au un conținut real și un profil ferm. Celelalte două partide care mai contează, PSD și PNL, au la îndemână, primul inerția unui electorat atent mereu la promisiunile stângii, oricât ar fi ele de gogonate, al doilea instrumentele guvernării. Ambele le folosesc din plin. PD-L-ul nici nu poate promite orice, pentru că electoratul lor potențial e cel mai greu de păcălit, și nici nu sunt la guvernare. Ei trebuie să se reinventeze. Extrem de dificil și riscant, dar e singura lor șansă, cel puțin pe termen lung.