Mă pregătesc, joi dimineață, să-mi scriu angajatul comentariu. Intenția mea era să reiau un subiect pe care l-am abordat cu o săptămână sau câteva săptămâni în urmă: preparativele președintelui Băsescu pentru a deveni premier. Scăderile în sondaje, nu cele abrupte anunțate de adversari, ci cele de clepsidră, constante, line, reale dau fiori. Această ruginire a prestigiului e fără de întoarcere, iar Traian Băsescu, politicianul pe care-l poți suspecta de orice, numai de prostie nu, simte și știe încotro ticăie ceasul implacabil al timpului. Scriam atunci că prima mișcare va fi raderea liderilor PD-L care și-au îngăduit uneori să crâcnească, iar dacă nu au crâcnit, și-au luat oricum un avânt prea mare în controlarea organizațiilor și a partidului în ansamblu. Pe lista mea figurau Blaga, Videanu, Berceanu. Blaga s-a făcut vinovat, lucru greu de iertat de președinte, și pentru că n-o suportă fățiș pe Elena Udrea. Ceilalți sunt prea puternici financiar, iar puterea lor financiară nu e pusă în slujba președintelui, ci a propriilor interese de mărire. Iată că între cei șapte magnifici, toți miniștri ai Guvernului Boc, cercetați de ANI, îi regăsim și pe cei trei fruntași PD, colegi și frați de luptă cândva ai cârmaciului de la Cotroceni. Să se împlinească previziunea? Oricum știrea era pe surse și are probabil marja ei de eroare. Nu voi dezvolta subiectul.
Al doilea subiect la care renunț, nu înainte însă de a-l comprima în câteva rânduri, este cel al spectacolului moțiunii de cenzură. Știm, cei care am urmărit evenimentul parlamentar, ce au zis unii, ce au glăsuit ceilalți. Crin Antonescu a atacat strălucit, cu un har înnăscut al oratoriei, absent în retorica împiedicată a celor mai mulți dintre politicieni. Emil Boc a răspuns dintr-o răsuflare, care a ținut un ceas, fără sincope, fără să se piardă, motor politic conectat la pilotul automat. Pe acestea le-am auzit nu doar eu și le-am cântărit fiecare în felul lui.
Un amănunt, pentru mine șocant, m-a ținut lipit cu privirea de costumația doamnei Udrea, singura din sutele de parlamentari bărbați și femei, îmbrăcată ghiduș și, pentru gravitatea și sobrietatea înaltei adunări care dezbătea într-un fel destinul României, strident. Ministresa turismului era învelită strâns într-un fel de trening roz mulat pe toate rotunjimile. Rozul ăsta sau ce culoare o fi, că nu mă prea pricep la nuanțe, sărea în ochi ca diagonala fosforescentă a unui polițist de la rutieră noaptea. Doamna Udrea s-a ridicat și s-a reașezat pe scaun de zeci de ori, a conversat, a zâmbit, cu un program de scenă viu, activ, dinamic, în totul independent de discursurile rostite la microfon. Doamna Udrea, care a primit pe rând pupătura de mână și plecăciunea slugarnică a tuturor membrilor PD-L din sală, părea regina balului și ținea morțiș să se vadă acest lucru. Nu voi dezvolta însă nici acest subiect.
Scriu pornind de la o imagine care mi-a dat fiori. În spatele guvernului și pe la unele intersecții staționau în așteptare cunoscutele buncăre pe roți, cu gratii metalice la parbriz și geamurile laterale, ale jandarmilor. La fiecare intersecție numărul agenților și polițiștilor era triplu sau de zece ori mai mare decât într-o zi obișnuită. Nu este o zi obișnuită? – mi-am zis eu. Este. Nu e nici Joia Mare, nu sunt Rusaliile, nu-și pune pantofi cu toc înalt premierul ieșind pe treptele guvernamentale cât o prăjină, șocând și iscând o mișcare populară. Ce se petrece? Blindatele pe roți ale Jandarmeriei stăteau astfel la evenimentele de acum 18-19 ani rămase în istoria post-decembristă sub numele de minieriade sau alte mari clătinări stradale.
Radioul mă anunță că undeva, în zona Muzeului Satului, se adună lume. Lumea asta va mărșălui prin centrul Capitalei în lungi coloane și-și va striga nemulțumirile. Nemulțumirile țin de promisiuni electorale nerespectate, țin de creșterea șomajului și scăderea nivelului de trai, de nesigurața zilei de mâine. Blocul Național Sindical, inițiator al marșului de protest, estimează o participare de 10.000 de oameni. Poate nu vor fi atâția, poate vor fi mai mulți. Am întâlnit, în drum spre A.M.Press, un vecin de stradă care lucra pe undeva pe la Măgurele și nu-și prea mai găsește rostul nicăieri. Nu e membru de sindicat, dar mergea încordat și furios să se alăture demonstranților.
Să fie acesta preludiul unor convulsii sociale pe care unii analiști le prevăd pentru acest an? Am văzut mișcări de protest violente în țări dezvoltate și cu un nivel de trai ridicat. Am privit cu groază la ciocnirile soldate cu răniți dintre forțele de ordine și protestatari în Germania, Grecia, Turcia. Alarmarea și scoaterea în stradă a unui număr atât de mare de polițiști și jandarmi arată că puterea se teme, știe ceva, nu exclude o participare mai amplă care ar putea scăpa de sub control. În pofida unor declarații politice încurajatoare, precum că efectele crizei se diminuează, asistăm la o zilnică creștere a numărului de șomeri.
Într-o singură regiune din Spania sunt 25.000 de șomeri români. Guvernul spaniol se declară neputincios și promite să le dea bani de drum pentru a pleca acasă, în România. S-ar putea ca milionul de șomeri presupus să fie mult mai mare. Nu-i exclus ca încă un milion din cele două-trei milioane de români care lucrează afară sau lucrau afară să se adauge acestei cifre.
Ce-i de făcut? Foamea sparge uneori vitrine și incendiază mașini. Mulțimile care adună uneori oameni însingurați, refractari la dialog, schimnici ai marilor orașe, acționează adesea ca un singur om. Iar acest om cu mii de capete și brațe e greu de controlat și stăpânit.
Minciunile electorale, ca un balsam ieri, devin azi combustibil pentru sticle Molotov. Să dea Sfântul să mă înșel, iar Capitala, plină de flori, în cel mai proaspăt anotimp al anului, să rămână cu veșmintele întregi.
