Cele de mai jos nu reprezintă nicidecum o „tragere de urechi” a clericilor sau vreo lecție de religie, cum nu este nici o încercare de susținere a opiniilor laice, conform cărora predica din Biserică este la ora actuală un act formalist, de cele mai multe ori plictisitor și fără nici un rezultat. Îmi propun să fie mai degrabă o creionare a unei realități de care nu țin cont nici clericii, nici mirenii, iar această creionare de mai jos să conducă spre un dialog pertinent.
Predica actuală propovăduită de la amvon sau de pe solee nu pare a fi astăzi decât fie o paradă de erudiție, fie o repunere a Evangheliei, însă fără a problematiza, fără a intra în profunzimea cuvântului evanghelic care se cere descoperit, interpretat și valorificat. Succesul predicii ar părea să fie mai degrabă în opinia clericilor după principiul: cât mai mult, cu atât mai bine, ignorând realitatea că mirenii sunt obosiți de minutele consumate cu repetiții inutile, versete fără număr și citate patristice. Mai grav, dacă la o predică clericul insistă și pe problemele sale personale, atunci predica se identifică cu o emisiune de tipul reality show. Nici din partea mirenilor „veștile” nu sunt mai bune: la ei se poate simți o preocupare acerbă pentru finalul Liturghiei și pentru socializarea de după otpust, decât interesul pentru erminia cuvântului evanghelic. Și atunci, ce soluții ar fi pentru o încadrare a ambelor părți în climatul normal al predicii?
În primul rând, într-o predică clerul nu trebuie să țintească numai informarea, ci și formarea de caractere creștine, realizându-și predica pe modelele vii ale Bisericii. Trebuie să țină cont aici că nu mărturisește ce știe sau ce își aduce aminte despre ceva sau cineva, ci fiind conștient că propovăduiește mesajul lui Hristos și că predica sa trebuie să-i conducă pe credincioși la Hristos, la imitarea faptelor Sale, la imitarea vieților de sfinți. Într-o altă ordine de idei, în predică clericul trebuie să țină cont și de realitatea parohiei sale și să-și croiască „cuvânt cu putere multă” tocmai pentru a da soluții la problemele parohiei și nicidecum să transforme predica într-o simplă expunere despre practicare virtuților și păzirea poruncilor.
O altă soluție ar fi susținerea predicii într-un termen acceptabil fără a abuza de răbdarea credincioșilor. Este de preferat mai puțin și mai bun, decât mult și prost. Predica trebuie să atragă credinciosul, să-l scoată din climatul obișnuitului și să-l conducă spre o interogare personală. Predica trebuie să fie o conexiune între teorie și practică, între cuvinte și aplicarea lor. Dacă credinciosul nu descoperă o aplicare concretă în viața sa a cuvintelor din predică, atunci ce sens au frazele și construcțiile filosofice folosite? Predica nu trebuie să fie o „expoziție” de cultură teologică dusă la extremă, ci o stimulare a credinciosului spre taină și spre trăirea învățăturii primite în predică în fiecare secundă din viața sa.
Mireanul trebuie să fie conștient de realitatea că la predică el se găsește încă în Biserică și de aici își poate lua „medicamentele de vindecare” împotriva patimilor și a stărilor de denaturare sufletească. Credinciosul trebuie să-și alunge mentalitatea că actele liturgice ale Bisericii sunt simple acte formaliste sau care se realizează dintr-o inerție. Cred că mireanul modern trebuie să coboare din „cetatea” arogantă a propriilor cunoștințe pentru a primi și ceea ce Hristos cel smerit îi propovăduiește prin clerici. Pe de altă parte, credinciosul trebuie să aibă conștiința că slujbele sfinte ale Bisericii nu sunt atât de lungi, pe cât de scurtă este răbdare sa. De ce să nu fim sinceri cu noi înșine?
Cred că vina pentru starea actuală a predicii o deținem cu toții, și mirenii și clericii o susțin în continuare: unii prin indiferență și preocupare pentru cele de acasă sau de după slujbă, alții prin obsesia repetării unor simple clișee fără a descoperi real scopul predicii.
(Alexandru PRELIPCEAN)
