Predica nu este doar datoria preotului, ci o conlucrare creștină

Deși în primele secole creștine îmbrăca adesea forma unui dialog, a unei convorbiri ziditoare de suflet, cu timpul predica sau omilia rostită în cadrul slujbelor a preluat, sub influența discursului retoric, structura unui monolog. Cu toate acestea, menirea ei didactică, mistagogică și moralizatoare nu a fost afectată, rămânând, până astăzi, la fel de importantă pentru viața Bisericii. Cuvântul rostit de la amvon a constituit întotdeauna principalul mijloc de pastorație creștină.
Parafrazându-l pe Sfântul Ioan Gură de Aur, cel care a ilustrat slujirea predicatorială a Bisericii într-o manieră unică pentru vremea lui, dacă preotul nu poate să vindece sufletele păstoriților săi cu ajutorul predicii, atunci celelalte mijloace sunt zadarnice. Sfântul Părinte investește, așadar, prin cuvinte memorabile, lucrarea omiletică a preotului cu un incontestabil caracter terapeutic în plan spiritual: „Acesta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta ține loc de medicament, aceasta ține loc de cauterizare, ține loc de bisturiu. (…) Prin predică lucrăm toate câte ne ajută la însănătoșirea sufletului” („Despre Preoție”, cartea a IV-a).
Noi știm însă că vindecarea nu ține doar de cel care administrează tratamentul, ci, chiar în egală măsură, și de cel care primește medicația respectivă. De gradul implicării sale active în actul terapeutic depinde propria-i însănătoșire. Aplicând acest principiu și în cazul învățământului bisericesc omiletic, vom observa că eficiența lui crește cu cât ascultătorii nu îl consideră exclusiv o îndatorire a preotului slujitor sau o simplă componentă a cultului.
Atunci când conținutul ei este asumat cu responsabilitate și aplicat consecvent în viața cotidiană, întâi de către preot, apoi de către receptorii ei, predica sau cuvântul de învățătură își confirmă spiritul dialogic, de sinergie constructivă. În acest scop, ca reper practic, recomandăm credincioșilor care vin la Sfânta Liturghie duminicală să-și planifice, sprijiniți de calendar, fie de cu seară, fie în dimineața respectivă, citirea cu atenție a fragmentelor biblice (Apostol și Evanghelie) care urmează a fi lecturate în cadrul slujbei.
În această practică vedem cel puțin două avantaje: receptarea mesajului scripturistic se îmbunătățește (fiind ferită de eventuale și imprevizibile bruiaje din timpul slujbei), la care se adaugă „ajutorul” pe care îl simt ascultătorii, la momentul predicii, cunoscând, măcar în linii mari, textul la care se face referire.
Aceasta, bineînțeles, în contextul unui cât mai cuprinzător program personal de citire a Sfintei Scripturi. După același model, la praznicul unui sfânt, cei care se pregătesc pentru participarea la Sfânta Liturghie, implicit pentru ascultarea cuvântului de învățătură, pot cerceta fie din colecția „Viețile Sfinților”, fie din alte surse autorizate viața și personalitatea celui prăznuit în ziua respectivă.
Astfel conjugate, un minim efort personal de documentare din partea credincioșilor și cel învățătoresc al preotului vor spori considerabil efectele duhovnicești ale predicii.
(Ziarul Lumina)