Predică la Schimbarea la Față a Domnului

Evanghelia zilei de 6 august ne urcă pe Muntele Taborului (Matei 17, 1-9), acolo unde, în prezența Sfinților Săi ucenici Petru și Ioan, Domnul Se schimbă la Față, „încât fața Sa strălucea ca soarele, iar hainele Sale se făcuseră albe ca lumina” (Matei 17, 2). În același tablou luminos s-au încadrat Moise și Ilie, profeții Vechiului Testament cei mai apropiați în rigoarea vieții și vestirii lor de ceea ce Hristos Domnul va constitui pentru neamul lui Israel: o punere la punct, dacă vreți, a tuturor acelora care-L confundau, și încă o mai fac, pe Hristos Domnul cu o simplă personalitate omenească sau, mai aproape de noi (F. Schoure), cu unul din inițiații lumii – egalul lui Budha sau Mahomed. Astăzi se limpezesc toate ifosele acestea culturale. Cel Ce Se arătă pe Muntele Tabor este Cel Care a grăit altădată cu Moise, spunându-i că Este Cel Ce Este, arătându-le ucenicilor chipul cel dintâi strălucind pe razele luminii.
Dintre toate lucrurile pe care ni le prezintă Evanghelia, cea mai emoționantă icoană este reacția atât de caldă și, de aceea, atât de umană a Sfântului Apostol Petru. Acel „Doamne, bine ne este nouă… Haidem să facem trei colibe…” este plin de iubire și lepădare de sine. Atins de vederea plină de slavă, Petru nu mai vrea nimic pentru el. Căci colibele sunt pentru Mântuitorul, pentru Moise și pentru Ilie. Nimic pentru sine. În fața icoanei desăvârșitei descoperiri, a luminii celei necreate (cum ne va învăța Sfântul Grigorie Palama), nimic din ceea ce este creat nu mai poate să aibă valoare. Reacția lui Petru, Apostol, dar și pescar, om simplu, cu nevoia unui acoperământ peste tot ce trebuie protejat ca valoare, consemnează ceea ce noi, astăzi, folosim ca argument al construcției Bisericii sau al pictării icoanei. Este modul în care Sfântul Petru ne îndeamnă să ne facem palmele căuș, ca Hristos să locuiască, dimpreună cu toată slava Sa, în mijlocul nostru. Poate că nici o altă definiție a icoanei nu este mai plină de sevă duhovnicească decât aceasta de colibă făcută de mână de ucenic, de dragul Dumnezeului Celui viu. Și, Doamne, câtă încredere în dragostea lui Dumnezeu, „Cel Ce nu locuiește în temple făcute de mâini omenești”, să-L chemi într-o colibă! Cu ce-ar fi putut construi o colibă Petru în vârful Muntelui Tabor? Cu puținul unei vegetații sărace. Dar ce pereți de dragoste și evlavie a înălțat fericitul acesta văzător al luminii celei necreate! Și toată viața celor trei aleși de astăzi va fi una de jertfă și, în sfârșit, de mucenicie adusă Mântuitorului. Poate că, întăriți de vederea acestei lumini, nici Sfântul Iacob, nici Sfântul Petru și nici Sfântul Ioan n-au mai avut ce regreta atunci când au admis, de dragul acestei Lumini, să treacă hotarul întunericului acestei vieți.
Textul de-al doilea al cântării, pe care mi-am îngăduit să vi-l citesc, spunea: „strălucirea soarelui de pe pământ iarăși a apus”. De ce iarăși? Când mai apusese astfel, minunat, soarele? Este momentul întunecării soarelui la momentul în care Hristos Domnul își dă Duhul! Când s-a întunecat soarele și s-a rupt catapeteasma Templului… De altfel, un alt text, de la Vecernia Mare, ne spune: „Mai înainte de Crucea Ta, Doamne, suind ucenicii în Muntele Taborului, Te-ai schimbat la Față înaintea lor. Cu razele puterii i-ai luminat pe dânșii, dintr-o parte cu iubirea de oameni, iar din alta cu puterea, voind să le arăți strălucirea Învierii…” (Stihira a II-a a lui Cosma Monahul). Taborul preîntâmpinând Crucea. Iar lumina de pe Tabor fiind – în această ecuație duhovnicească – Lumina învierii dinainte de Înviere arătată Ucenicilor, pe cât li se putea. Cutremurător! Ce înțelegere a Taborului izvorăște din modul în care, trecând vremea în care Hristos a Înviat, din momentul acela toate se umplu de lumină, limpezindu-se lucruri care, altfel, par a fi ne neînțeles. Câtă dragoste are Hristos că, iată, admite să șadă în coliba de gând a teologilor pentru ca, și așa, să fie de folos mântuirii neamului omenesc, cu lumina Sa sfințind lumea toată!
Remarcați – nu-i așa? – câtă adâncime în praznicul de astăzi! Departe de icoana unui Hristos spectacular, Care Se schimbă la Față dinaintea unui stadion de semidocți și aproape păgâni în interpretarea Scripturii! Hristosul Acesta, pe care Ortodoxia Îl preamărește, este descumpănitor pentru sectari exact pentru adâncimea pe care o cere gândirii. Nimic superficial, nimic din teologia consumistă, zâmbăreață și fără consistență pe care o propune teologia sectară lumii de astăzi. O istorie întreagă a Ortodoxiei ne este marcată de efortul făcut de om (bărbat sau femeie) în vederea căutării, aflării și împărtășirii de lumină taborică, aceea care, după înviere, ni s-a arătat a fi întocmai cu aceea a Învierii. O istorie întreagă marcată de oameni care au căutat – și au reușit – să preguste din această vale a morții – care ne este viața aceasta și lumea – darul deplinei veșniciei. În Hristos! În Împărăția Sfintei Treimi!
Lucrurile care nu-s de explicat se păstrează în smerită tăcere, ascunse-n chivotul – colibă de har – al gândirii Părinților Bisericii.
Astăzi, textul slujbei ne-a ajutat enorm să creștem în vederea modului în care Biserica tălmăcește acest episod, al Taborului, în viața Mântuitorului și a lumii. Făcându-ne să înțelegem că în cele din urmă, nu Domnul este Cel Care Își schimbă Fața – în fond, Lumină dintru începutul cel mai dinainte de orice început -, cât Apostolii primesc capacitatea de a vedea chipul slavei Treimii. Ei își schimbă fața! Căci, din lumina Feței lui Hristos, la poale ajungând, putem bănui că nu mai aveau nevoie de cuvinte (interzise, de altfel, de Hristos Însuși) pentru a explica ce s-a întâmplat în vârf. Fața lor, umplută de lumina Feței Domnului, prevestea că avea să vină Învierea!…
În lumina aceleia, lumina de acum, a Taborului, ne este mântuitoare! Cuprinzându-ne, n-am avea alta mai mult a cere Domnului! Amin.
(Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin NECULA)