Predică la Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare

– „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24)
Evanghelia de duminică ne vorbește despre purtarea crucii. Această evanghelie este atât de cunoscută încât a intrat în limbajul nostru de fiecare zi. De multe ori auzim pe cineva spunând, mai ales la un necaz, uite cât de demn își poartă crucea, sau fiecare cu crucea lui și așa mai departe. Din acest punct de vedere, dacă privim cu atenție în jurul nostru, la propriu sau la figurat, toți purtăm o cruce: episcopii, preoții, călugării și mirenii, chiar și necredincioșii. La modul concret creștinii chiar poartă la gât cruci din felurite materiale: aur și argint pentru cei mai bogați, lemn pentru cei mai nevoiași sau lână împletită cu rugăciuni de călugări pentru cei mai evlavioși. Formele iarăși diferă: de la o țară la alta, de la o biserică la alta de un om la altul. Toate au însă în comun ceva: două brațe, unul vertical și altul orizontal. Acestea încrucișate alcătuiesc ceea ce numim cruce.
Brațul vertical al crucii, în accepțiunea Sfinților Părinți, își are rădăcina în pomul din rai prin care diavolul, ademenindu-i pe protopărinții noștri Adam și Eva, a adus tot răul în lume. O legendă creștină spune că arca lui Noe a fost construită din lemnul acestui pom, iar crucea pe care a fost răstignit Hrstos a fost făcută din rămășițele acesteia.
Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur „lemn într-o parte, lemn și în alta”, prin lemn a venit pieirea și tot prin lemn a venit și mântuirea. Era necesar ca lemnul mântuirii să se tragă din același lemn cu cel al pierzaniei pentru că aceasta era misiunea Mântuitorului, să împlinească Legea cea veche, nu să o înlocuiască, să înnoiască lucrurile vechi, nu să le piardă. Apusese vremea Vechiului Testament în care păcătoșii erau înecați cu potop de apă și arși cu foc din cer. Sosise timpul împăcării, al celor de sus cu cele de jos, a lui Dumnezeu cu Omul. Era timpul ca cineva din neamul lui Adam să se ridice și să biruie diavolul care îl doborâse, era timpul ca cineva din neamul Evei să spele prin feciorie ușurătatea strămoașei noastre, era timpul ca lemn din lemnul pieirii să se altoiască cu Vlăstarul mântuirii care este Hristos.
Iată de ce, dacă rădăcina Crucii este în pământul din care cu toții am ieșit, vârful ei este în cer. Prin Jertfa Mântuitorului Sfânta Cruce a devenit pentru noi scară pe care de acum, ca fii ai lui Dumnezeu, putem ajunge în Ceruri.
De ce mai avea însă crucea nevoie și de brațul orizontal? Sfântul Atanasie ne spune că moartea pe cruce era singurul mod în care Hristos putea muri cu brațele întinse, îmbrățișând lumea, adunând la piept pe toți fii ei cei rătăciți, fără rezerve! Tot omul care dorește să se mântuiască este binevenit la pieptul lui Hristos! Aceasta este chemarea brațelor deschise de pe cruce: Oricine vrea să fie fiu al lui Dumnezeu să vină la Mine și el va „rămâne în Mine și Eu în el” (In. 15,5).
– Hristos din dragoste S-a coborât pe pământ, din dragoste a propovăduit, din dragoste a suferit, a murit și mai ales a înviat
Vedem mai bine acum înțelesul celor două axe ale crucii: verticală a răscumpărării și orizontală a iubirii. La întâlnirea acestor două brațe ale Sfintei Cruci se află sensul evangheliei de astăzi, căci acolo îl găsim pe Hristos Mântuitorul. Prin jertfa Sa pe Cruce El a făcut posibilă întâlnirea dintre Dumnezeu și om și dintre om și om. Fiind Om adevărat și Dumnezeu adevărat el a împăcat cerul cu pământul și acestei împăcări i-a adăugat încă o dimensiune: cea a dragostei. Din dragoste S-a coborât pe pământ, din dragoste a propovăduit, din dragoste a suferit, a murit și mai ales a înviat.
Aceasta este calea lui Hristos, calea dragostei. Pe aceasta suntem îndemnați și noi să o urmăm în Evanghelia de astăzi: „Oricine voiește, să vină după Mine!”. Dar cum putem urma lui Hristos? Evanghelia ne spune că cel care voiește să meargă pe calea lui Hristos trebuie să-și ridice propria cruce, după exemplul Mântuitorului, care și-a purtat crucea pe dealul Golgotei.
Iisus Hristos a purtat El Însuși cea mai grea Cruce. El, Cel fără de păcat, a ridicat prin moarte pe Sfânta Cruce toate păcatele întregului neam omenesc. Nouă însă, nu ni se cere decât să ridicăm propriile noastre păcate, să ne asumăm propria viață în Hristos prin luarea „jugului” credinței, rugăciunii, postului, curăției. Acum 2000 de ani Hristos a făcut ce era mai greu. Fără El povara păcatelor întregului neam omenesc ne-ar fi strivit sub imensa ei greutate și în loc să ne ridicăm ne-am fi afundat și mai tare. Fără Hristos nici astăzi nu putem să ne ridicăm nici măcar propria noastră cruce. Fără El strădaniile noastre sunt sortite eșecului. Numai cu credința în mântuirea Sa și cu ajutorul dat de harul Sfântului Duh putem spera în reușită
De aceea mai întâi trebuie ca fiecare dintre noi să ridicăm în spate crucea învățăturii lui Hristos cea mântuitoare. Să-și ia fiecare un cuvânt sau un îndem al Lui și să-l împlinească. Fiecare după cum i se potrivește: unul cuvântul despre post, altul pe cel despre rugăciune, altul milostenia.
Dar pe lângă acestea încă o condiție este însă necesară pentru reușită, ea este precizată în evanghelia de duminică: „Daca voiește cineva să vina după Mine, să se lepede de sine” .
– Să renunțăm la păcatele care ne acoperă oglinda sufletului prin spovedanie
Înainte de a ridica crucea trebuie să ne lepădăm de noi înșine, „de sine”, de egoism, pentru ca faptele noastre să fie din dragoste și nu din mândrie – Să nu fie Dacă prin lucrarea faptelor bune nu ajungem la iubire, nu reușim să ne transformăm sufletul, atunci nu am realizat nimic. Nu am făcut decât să purtăm o cruce prea mare în spate, a cărei greutate ne covârșește și care nu face altceva decât să ne afunde mai mult în mlaștina păcatului în care ne zbatem.
„Căci ce i-ar folosi unui om să câștige lumea întreagă dacă și-ar pierde sufletul?” La ce i-ar folosi unui om să câștige recunoașterea umanității pentru că postește ca Sf. Ioan Postitorul, sau se ridică de la pământ prin rugăciune ca Sf. Maria Egipteanca, sau este filantrop ca Sfântul Ierarh Nicolae, dacă el se hrănește din aceste laude pe pământ și, în loc să se înalțe prin fapte, se scufundă prin mândrie? „Adevărat grăiesc vouă: aceștia și-au luat plata lor!”
Prin Hristos însă toate acestea au căpătat un alt sens. După modelul Mântuitorului faptele bune nu mai sunt făcute egoist, ca „cele ale oamenilor” pentru laudă, ci altruist pentru dragostea pe care Dumnezeu ne-o cere: unul spre celălalt și cu toții spre El!
„Că cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine îl va afla”.
Numai așa ne vom putea scăpa sufletul, pierzând duhul lumii acesteia și dedicându-ne viața urmării lui Hristos și Evangheliei. Cu El alături purtarea Crucii devine mai ușoară. El este Cel Care ne spune „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară.”
Crucea o ridicăm însă cu un scop, jugul îl luăm cu o credință: aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie, mărturisim în simbolul credinței. Atunci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.
Dar oare aici pe pământ nu primim nimic, trebuie să așteptăm ziua de apoi pentru răsplată? Ne răspunde tot Mântuitorul: „Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăția Sa”.
Apostolii l-au văzut pe Hristos în slava Sa împărătească pe Muntele Taborului, Sf. Apostol Pavel s-a ridicat din această viață la al treilea cer, chipurile Sfinților strălucesc la rugăciune plini fiind de slava lui Dumnezeu. Iată iubiți credincioși că Împărăția lui Dumnezeu poate fi atinsă încă de aici. Un bătrân din Pateric spunea: Îi e de ajuns omului și numai o zi ca să ajungă la măsura sfințeniei. Numai să vrem iubiți credincioși, din tot sufletul și Împărăția lui Dumnezeu se coboară la noi. Oare nu numesc Sfinții Părinți Sf. Liturghie Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, oare nu se coboară în mijlocul nostru Hristos cu Trup și Sânge în fiecare Liturghie? Hristos e cu noi și va fi în veacul veacului. Împărăția Sa e aici. Nu trebuie decât să deschidem ochii să o vedem.
Dar pentru aceasta trebuie să renunțăm la păcatul care ne acoperă oglinda sufletului. Să o curățăm deci prin Sf. Spovedanie, mai ales acum în această perioadă rânduită de post. Măcar acum să nu ne rușinăm să alegem fiecare dintre noi crucea care ni se potrivește mai bine și să-i urmăm cu fruntea sus lui Hristos prin iubire, știind că „dacă mergem alături de El nici crucea nu va fi grea, nici drumul obositor, iar destinația este sigură!” (Diacon Vasile Tudora)