Predică la Duminica întâia după Rusalii, a Tuturor Sfinților

Duminica aceasta e rânduită să amintească pe toți sfinții cunoscuți și necunoscuți, câți au existat în istorie. Sfânta Biserică ne pune înainte, cu acest prilej, un text din Sfânta Evanghelie după Matei, care vorbește despre datoria de a ne mărturisi credința, așa cum sfinții, mai ales martirii și mărturisitorii, au murit pentru această mărturisire, iar ceilalți s-au sfințit trăind adevărurile de credință din tot sufletul, din tot cugetul, în smerenie, în dragoste, în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor.
– Duminica Tuturor Sfinților – textul Evangheliei
„Zis-a Domnul: Pe cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri, iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor. Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri… Cel ce iubește pe tatăsau pe mamă mai mult decât pe Mine, acela nu este vrednic de Mine. Cel ce iubește pe fiu sau pe fiicămai mult decât pe Mine, acela nu este vrednic de Mine. Și cel ce nu-și ia crucea să-Mi urmeze Mie, acela nu este vrednic de Mine” (Matei 10,32-38).
Apostolii care au auzit aceste sentințe, după cum vedeți categorice și severe și, să recunoaștem, greu de înțeles și de pus în practică, nedumeriți l-au pus pe Petru să-L întrebe pe Mântuitorul: „Doamne, iată noi am lăsat toate și ți-am urmat Ție. Ce va fi cu noi?” Mântuitorul i-a consolat: „Adevărat vă grăiesc vouă că, la nașterea a doua a făpturii, când Fiul Omului va ședea pe scaunul slavei Sale, atunci și voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, veți ședea pe douăsprezece scaune judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel”’ (Matei 19, 27-28).
După ce i-a răspuns aceasta lui Petru, a mai adăugat însă ceva și pentru toți ceilalți, un cuvânt care se adresa tuturor oamenilor, nu numai apostolilor: „Și tot cel ce a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mama, sau soție, sau copii, sau țarine pentru numele Meu, va primi însutit și va moșteni viața veșnică” (Matei 19, 29) După ce a spus acestea, a făcut o încheiere cam ciudată și neașteptată, față de speranțele pe care li le dăduse „însă mulți din cei dintâi vor fi pe urmă, și din cei de pe urmă, întâi” (19,30).
Acum, după ce am auzit întregul text al Evangheliei, alcătuit din pericope disparate în Evanghelia lui Matei, dar rânduite anume așa, ca să se potrivească amintirii și înțelegerii de către noi a sacrificiilor și recompenselor sfinților, ne dăm seama că într-adevăr, textul cere explicații cu privire la câteva din sentințele rostite de Mântuitorul în convingerea Sa cu ucenicii. Cum adică: să nu iubești pe tata și pe mama? Cum adică: cei dintâi să fie pe urmă și cei de pe urmă să fie întâi? Printre multele cuvinte enigmatice ale Mântuitorului, și acestea par anume adunate la un loc, să ne pună la încercare capacitatea de cuprindere și de tâlcuire.
Pentru a reuși acest lucru, va trebui să le lăsăm deocamdată deoparte și să revenim la semnificația Sărbătorii Tuturor Sfinților. Să ne aducem aminte că Biserica ne-a pus în față, înainte de orice, textul despre necesitatea mărturisirii lui Iisus în fața oamenilor, deci despre necesitatea de a face o declarație formală de credință.
Ce nseamnă mărturisirea credinței? Ce înseamnă a mărturisi pe Iisus în fața oamenir? Aici răspunsul e mai simplu: înseamnă a recunoaște în Dumnezeu pe creatorul universului și al oamenilor, înseamnă a-L recunoaște pe lisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu. Înseamnă, prin urmare, a intra într-o ordine de gândire religioasă. Înseamnă a nu ne consideră autonomi, ci dependenți de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cât și la sfârșitul nostru.
A-L mărturisi pe Dumnezeu și pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi filiația noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creați de Dumnezeu și că trăim și existăm în această ordine, în această rânduială divină. Înseamnă a recunoaște că nu suntem autonomi, așa cum nu putem fi autonomi față de tatăl nostru cel pământesc.
Putem noi să ne lepădăm de propria noastră naștere? De propriii noștri părinți? Nu putem. Nu putem fi autonomi față de ei. Putem fi autonomi față de multe alte lucruri. Putem fi creatori de artă, de cultură, de filosofie, de orice. Aici avem toată autonomia și, în sens larg, toată libertatea. Dar noi cei credincioși nu putem fi autonomi față de părinții noștri de pe pământ și, cu deosebire, nici față de Părintele nostru cel ceresc. Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-L recunoaștem. Și odată cu El și pe Fiul Său, Iisus Hristos, și pe Duhul Sfânt.
La aceasta ne cheamă de fapt cuvântul Evangheliei: să ne mărturisim dependența de Dumnezeul cel ceresc și de Fiul Său, Iisus Hristos, pe care îl acceptăm ca Mântuitor și stea polară care ne orientează spre împărăția Cerurilor, prin Duhul Sfânt. Fără această dependență, recunoaștere și acceptare, nu putem fi creștini.
Cum trebuie să ne mărturisim credința? În trei feluri. În primul rând mărturisind credința în Dumnezeu sub chipul Treimii, prin Simbolul credinței. În taina sufletului nostru și în comunitate, așa cum facem, de pildă, în biserică, în timpul slujbei Sfintei Liturghii, când îl recităm în comun: ” Cred într-unul Dumnezeu… Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu… și întru Duhul Sfânt, Domnul de viața făcătorul”.
Prin Simbolul credinței facem o declarație de credință, și nu numai o declarație, ci și o mărturisire de credință. Dăm mărturie despre Dumnezeu „în Treime”, despre credința noastră în Dumnezcu-Stapanitorul. Creatorul, Proniatorul, adică Cel care are grijă de noi și de lumea creată de El și, desigur, și de Dumnezeu-Judecatorul. Îi recunoaștem acest drept de a ne judeca, după criteriile legilor morale pe care ni le-a predat Mântuitorul, și ni le-au codificat Evanghclistii, ceilalți autori ai Sfintei Scripturi și Sfinții Părinți în Sinoadele ecumenice.
Dăm apoi mărturie despre Dumnezeu în familia noastră. Toți avem o familie. Suntem datori să dăm mărturie despre Dumnezeu celor care ne-au adus pe noi pe lume, și fraților noștri, și celor pe care îi aducem noi în lume, și pe care îi aducem numai pentru ă Dumnezeu le dă viață, nu pentru că noi le dăm viața, căci viața vine numai de la Dumnezeu. În familie, așadar, dăm a doua mărturie despre Dumnezeu-Tatăl, despre Iisus Hristos și despre Sfântul Duh. A treia mărturie o dăm, cum spune chiar textul Evangheliei, în fața oamenilor, adică unul față de altul, în public, nu numai privat nu numai în ascuns, adică nu numai ca pe o declarație de credința personală, făcută în fața propriei noastre conștiințe, ci ca pe o declarație publică, făcută în fața celorlalți.(sursa: www.crestinortodox.ro)