Predică la Duminica Fiului Risipitor (II)

Tânărul risipitor, prin viața pe care și-a ales-o, trăia ca și cum în afară de sine. Dar analizându-se, a văzut ca într-o oglindă toată decadența în care ajunsese, i s-a făcut lui însuși scârbă de el și s-a înfricoșat. În aceeași clipă își adună mințile și își dă seama de prăpastia în care a ajuns. Și-a adus aminte de tot ce a avut în casa părintească, de darurile pe care le primise din naștere și, gândindu-se la felul cum le-a folosit și la felul cum s-a purtat cu tatăl său iubitor, s-a înspăimântat și și-a venit în fire. Este conștient că din clipa în care a părăsit casa părintească și-a pierdut pacea și bucuria sufletească, alergând după desfătări închipuite. Belșugul și Bunăstarea nu l-au putut reține în casa tatălui său; foamea și lipsurile îl aduc, cu șiroaie de lacrimi, recăpătându-și iertarea și iubirea părintească.
“Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta”. Aceasta este cea mai importantă clipă din viața fiului risipitor, clipa venirii în sine, fiindcă în aceeași clipă s-a pocăit și s-a hotărât să se întoarcă pe drumul cel adevărat, al pocăinței, la tatăl său. De aici anume a început ridicarea lui din întunericul păcatului. “Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat”.
„Mort a fost, și a înviat; pierdut a fost și s-a aflat”
Ochii părintelui, obosiți de așteptare și lacrimi, se luminează și în clipa aceea se înseninează și ochii fiului, strălucind de bucurie, se luminează, vărsând lacrimile ispășirii, ale căinței; dar și ale bucuriei, iertării păcatului nesupunerii și neascultării. Tatăl a căzut peste grumazul lui și l-a sărutat cu o dragoste care a iertat totul, cu o iubire sfântă și fără nici o imputare. După cum părerea de rău a fiului a fost totală și sinceră, așa și iertarea tatălui a fost desăvârșită.
Puterea și plinătatea iubirii nu caută la numărul și mărimea păcatelor; de aceea tatăl își îmbrățișează fiul, stingând cu lacrimile și sărutarea sa toată arsura păcatului și alinându-i rănile sufletului.
Sunt neputincioase cuvintele pentru a putea arăta în toată plinătatea ei bucuria pe care o simțim când cineva se întoarce la noi. Să ridicăm toate aceste lucruri la dimensiunea raporturilor noastre cu Dumnezeu și vom înțelege cât de mare este bucuria Tatălui din ceruri când un păcătos se pocăiește, când un rătăcit se întoarce către El. Este ca și cum cel mai drag dintre ai noștri a înviat din morți.
“Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea nouă, și-l îmbrăcați, și dați-i un inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui. Și aducând vițelul cel gras, îl înjunghiați, și mâncând să ne veselim. Căci fiul meu acesta mort a fost, și a înviat; pierdut a fost și s-a aflat”.
Să fim statornici în credință și virtute
Aceasta este bucuria Bisericii pentru fiii săi, bucurie nespusă, ospăț spiritual în cer și pe pământ, în Biserica văzută și în cea nevăzută. Să ne bucurăm când un semen rău se hotărăște să devină om cinstit, să căutăm și să-l ajutăm să se îndrepte. Cât de mare este bucuria Domnului când păcătosul se întoarce! Pentru că Mântuitorul a suferit pentru toți vărsându-și sângele pentru fiecare din noi, oricât de căzuți am fi.
Și pe când bucuria era în toi, s-a întors fiul cel mare de la câmp, și aflând de cele ce s-au întâmplat, s-a mâniat; tatăl însă i-a spus: “Pentru ce te mânii? Tu te-ai îndestulat de tot ce se găsește în casa aceasta. Dar acum să ne bucurăm că fratele tău s-a întors din moarte la viață”.
Fratele cel mare reprezintă pe creștinul care nu s-a pătruns total de duhul iubirii lui Hristos. El este creștinul care trăiește de unul singur în marea comunitate a Bisericii, căci n-a realizat uniunea sufletească pe care membrele trupului tainic al lui Hristos trebuie s-o realizeze cu toți creștinii, în Mântuitorul.
Să fim statornici în credință și virtute și să fim fericiți în momentul când aflăm despre întoarcerea, oricât de târzie, a vreunui suflet păcătos, ce se înstrăinase de Dumnezeu, să nu fim ca fratele risipitorului, venind cu cârtire și nemulțumire, pentru iertarea și ștergerea păcatelor acestuia; căci precum iubirea ne unește cu Dumnezeu, întocmai invidia și pizma ne despart de harul și dragostea lui.
„Dragostea lui Dumnezeu este nesfârșită și că ea nu ne este niciodată retrasă”
Câți nefericiți se chinuiesc în focul iadului, pentru că au pus la încercare îndelungata milă a lui Dumnezeu, trăind în păcate și neglijându-se de mântuire, ci socotind în amăgirea lor că “este timp” pentru întoarcerea lor de la faptele pierzătoare de suflet! Ei dorm în nesimțire, până vine pe neașteptate moartea, care îi află nepregătiți sufletește și neîmpăcați cu Dumnezeu. Aceștia sunt fiii risipitori care au îmbătrânit sufletește în țară străină, fiind morți cu sufletul înainte chiar de sfârșitul lor.
Acesta este tâlcul evangheliei de duminică și aceasta este drama închisă în ea. Să știm că dragostea lui Dumnezeu este nesfârșită și că ea nu ne este niciodată retrasă. Să știm că bucuria cerească pentru îndreptarea unui păcătos cuprinde cerul și pământul și că fiecăruia dintre noi îi iese înainte, pe drumul întoarcerii și căinței, Mântuitorul însuși. Orice rătăcire poate să aibă nădejde de întoarcere. Cazul Fiului risipitor este foarte grăitor în această privință.
Toate acestea știindu-le, nu vom deznădăjdui în păcat și, cuprinși de căință, vom alerga cu haina zdrențuită și picioarele rănite la bunătatea și dragostea lui Dumnezeu pentru a intra în bucuria Domnului. Amin.
(Autor: pr. Ion CÂRCIULEANU)