În momentul în care toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Iisus să-L asculte, iar fariseii și cărturarii cârteau zicând: “Acesta primește la sine pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Luca 15, 1-2), Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus pilda despre oaia și drahma cea pierdută și pilda Fiului risipitor luate din viața de toate zilele înfățișând în chip clar dragostea lui Dumnezeu față de păcătoșii care se căiesc.
Pregătind pe fiii săi către pocăință din vremea postului mare, Sf. Biserică ne înfățișează în parabola mișcătoare a Fiului risipitor atât adâncimea căderii morale, până la care poate ajunge un om, înstrăinându-se de Dumnezeu, cât și calea pe care același om se poate întoarce la pocăință.
„Tată, am greșit la cer și înaintea ta…”
Pilda Fiului risipitor, una din cele mai frumoase și pline de sensuri, ne mișcă inimile profund, deoarece ne arată dragostea nemărginită și bunătatea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoșii.
E o mare taină a îndurării lui Dumnezeu pe care nici un fel de înțelepciune din lume nu o poate dezlega, decât Sf.
Evanghelie care ne arată atât de viu urmările păcatului, dar și făgăduința îmbucurătoare pentru căință. Numai în câteva cuvinte sunt arătate atât de clar păcatul și pedeapsa, căința și iertarea. Mântuitorul începe astfel: “Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei, tatălui lor: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine de avuție. Și le-a împărțit lor averea. Și nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, adunând toate, s-a dus într-o țară departe, și acolo a risipit toată avuția sa, petrecând în desfrâu. S-a făcut foamete mare în acea țară; și el, cheltuind toate, a început a trăi în lipsuri. Și mergând, s-a lipit lângă unul din locuitorii acelei țări, care l-a trimis la țarinile sale, să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele său, din roșcovele ce mâncau porcii; însă nimeni nu-i da lui. Dar, venindu-și în fire, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu ți-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi.
Și sculându-se, a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și alergând, a căzut pe grumazul său și l-a sărutat. Și i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”… etc. (Luca 15, 11-22).
Această parabolă închide în ea o dramă pe care sufletul nostru o trăiește cu toată intensitatea, tocmai fiindcă rostind-o, Mântuitorul n-a făcut din cuvinte un văl ca să acopere, ci sulițe care să facă să țâșnească trăirile adânci din noi. Acesta e doar un aspect, și cel mai simplu. Marea valoare a parabolei stă în tâlcul ei religios, în semnificația ei ascunsă și care, întotdeauna, vizează raportul nostru cu Dumnezeu. Cine este tatăl din parabola de azi, și cine sunt fiii? Semnificațiile nu sunt greu de desprins: tatăl este Dumnezeu, iar fiii suntem noi, credincioșii. Dăruiți de Tatăl ceresc cu însușiri fizice și spirituale, pentru care nu ne-am străduit în nici un fel, avem peste toate libertatea de a lucra în casa lui Dumnezeu – Biserica -, sau în afara ei, de a ne pune însușirile în slujba celui care ne-a creat sau chiar împotriva lui.
Patimile lumii acesteia duc la goliciunea totală a sufletului nostru
Fiul cel mic, neînțelegând că ceea ce avea era un dar, și nu un drept, și-a cerut partea sa și a plecat într-o țară îndepărtată.
Depărtarea de care vorbește parabola nu este numai una spațială, ci mai degrabă una spirituală. Cu fiecare nou păcat săvârșit ne îndepărtăm de lumina dumnezeiască tot mai mult și ne cuprinde întunericul păcatelor și al fărădelegilor; amintirea luminilor din casa părintească se întunecă tot mai mult, până la uitarea deplină.
Dar sensul depărtării este și acela de scufundare, de prăbușire.
Plăcerile, dezmierdările, toate patimile lumii acesteia duc la goliciunea totală a sufletului nostru. Fiecare plăcere lumească se realizează cu consumarea calităților noastre native, fiecare scufundare în păcat ne lipsește de un dar divin și ne însingurează dureros. Pustiul se întinde tot mai înspăimântător în jurul celui ce a crezut că lumea îi aparține, spaima îl cuprinde de pretutindeni și el se adâncește în viciu fără să se mai poată opri, îngrozit de propria-i singurătate și insatisfacție. Ce-i mai rămâne unei astfel de ființe care se rostogolește pe panta abruptă a viciului, decât să recurgă la cele mai josnice resurse din el, socotind că acolo va găsi locul pe care să se simtă în siguranță. Să-și consume ultimile instincte – roșcovele porcilor.
O! Ce decepție amară! Pentru Fiul risipitor și aceste ultime resurse se dovedesc la fel de nefolositoare ca tot ce a experimentat el din clipa ieșirii din casa părintească și până la ultima prăbușire.
Poartă în el libertatea aparentă, pribegia cu petrecerile, foametea și umilința, adevărata robie și amintirile de acasă; în străfulgerarea unei clipe de conștiință, zărește chipul tatălui care îl cheamă și îl așteaptă acasă. Își vine în fire și își recunoaște căderea. Constată cu luciditate și durere prăpastia și ruina în care a ajuns și totodată s-a căit și a luat hotărârea să se întoarcă la tatăl său.
(Autor: pr. Ion CÂRCIULEANU)
