Viața noastră e plină de pericole fizice și spirituale. Dar credinciosul adevărat este încredințat că Dumnezeu are știre de noi, ne acoperă cu atotputernicia Sa. Și ce refugiu mai minunat poate exista, decât acesta: să trăiești „la umbra aripilor Sale!”.
Dreptmăritori creștini,
În slava cerului și în văzduh, încă stăruiau cântările voioase ale îngerilor, iar pe pământ, inimile păstorilor încă fremătau de mare bucurie că li S-a născut Mântuitor. Peste câteva zile, aici se așterne durerea și plânsul, fiindcă din porunca lui Irod au fost masacrați și uciși 14.000 de prunci din Betleem și ținuturile învecinate, cu gândul că printre ei va fi și „potențialul său rival”, Iisus. Regele Iudeei s-a înșelat, fiindcă Dumnezeu l-a înștiințat în vis pe Iosif să ia Pruncul și pe mama Lui și să fugă în Egipt, pentru a-L scăpa pe Iisus de sabia lui Irod (Mt. 2, 13).
Precum Dumnezeu a ocrotit Sfânta Familie, zădărnicind planul tiranului rege, tot așa ne ține și pe noi sub „acoperământul” Său (cf. Ps. 90, 1), încât nimeni nu poate schimba planul Tatălui ceresc cu fiii Săi, chiar dacă aceștia trebuie să treacă uneori prin dureri, încercări, lipsuri și primejdii.
Iubiți credincioși,
Au trecut două mii de ani de când Familia Sfântă, străbătând câmpul lui Booz, se îndrepta spre Egipt, fiind supravegheată de privirea Dumnezeului ceresc. Despre această grijă Dumnezeiască vorbea strămoșul lui David, Booz, spunând lui Rut moabiteanca: „Să ai plată deplină de la Domnul Dumnezeul lui Israel, la Care ai venit ca să te adăpostești sub aripile Lui!” (Rut 2, 12). Proorocul David, uns rege în Betleem, în 1072 î.Hr., va spune mai târziu: „Ai înmulțit mila Ta, Dumnezeule, iar fiii oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui” (Ps. 35, 7).
Viața noastră e plină de pericole fizice și spirituale. Dar credinciosul adevărat este încredințat că Dumnezeu are știre de noi, ne acoperă cu atotputernicia Sa. Și ce refugiu mai minunat poate exista, decât acesta: să trăiești „la umbra aripilor Sale!”. Celsus, filozoful grec, spunea despre Hristos: „Oricare alt învățător invită la sine pe cei mai buni oameni, pe cei mai înțelepți și mai virtuoși, dar acest nebun, Iisus, cheamă la El pe cei osteniți și zdrobiți…, epava și drojdia”. Însă, departe de a se rușina, Biserica se mândrește cu aceasta: „Da, este adevărat – spune ea – Hristos, într-adevăr, ia pe cei împovărați și înfrânți, dar nu-i lasă pe ei apăsați și înfrânți. Din rămășițe pe care le-ai arunca, El face oameni noi”.
Domnul nostru Iisus Hristos a fost ispitit și a biruit. Pe poarta cea strâmtă și cu chinuri trebuie să mergem și noi, pentru ca mai apoi să ne odihnim veșnic. Așadar, ispitele sunt aducătoare de glorie, ispitele ne fac vrednici de o răsplată și o cunună nepieritoare. Ele trebuie privite ca un semn al dragostei lui Dumnezeu față de noi, lucru arătat și de Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele: „Pe cine îl iubește Domnul, pe acela îl ceartă și biciuiește pe tot fiul pe care îl primește” (Evr. 12, 6).
Toate ispitele care ne vin de la diavol și de la lume trebuie să le primim cu bucurie, ca unele ce ne dau prilejul să înfrângem pe diavolul „cel ce înșeală pe toată lumea” (Apoc. 12, 9). Virtuțile creștine, precum smerenia, răbdarea, iubirea, iertarea ș.a. se desăvârșesc în cuptorul ispitelor. Puterea unui creștin și valoarea credinței sale se arată în vremea când luptăm cu furtunile vieții, după cum destoinicia unui cârmaci se vădește, nu când marea e liniștită, ci când vasul este bântuit de valurile ridicate de furtună.
Dumnezeu, Care ne-a creat și ne-a răscumpărat, nu ne lasă singuri dacă ne încredem în puterea Sa, ci ne întărește cu harul Său, în așa fel încât să putem înfrunta și învinge amăgirile diavolului și greutățile existenței și să nu cădem în păcat. Bine spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Harul ne face tari și capabili de împotrivire ca diamantul. El ne face cu totul nebiruiți, numai dacă vrem”. Când cu credință puternică te adresezi, prin rugăciune, lui Hristos, El poate să-ți închidă orice rană și să-ți ușureze orice povară.
Era o femeie care urma să fie operată de cancer. Noaptea, înaintea operației, ea s-a rugat cu lacrimi și își recunoștea cu regret păcatele, în fața lui Hristos. Rugăciunea aceea a avut un mare efect, căci iată cum ne mărturisește femeia: „În timp ce mă rugam, m-a stăpânit simțământul că Mântuitorul era cu adevărat alături de mine, ascultând mărturisirea mea, iertând necredința mea, întărind credința mea. Era ca și cum mâna mea era ținută în a Lui, pentru că un sentiment de pace a venit peste mine, încât părea să zică: „De ce te îngrijorezi? Tu ești copilul lui Dumnezeu. El te iubește. El a dat pe unicul Său Fiu pentru tine. Soțul tău este copilul lui Dumnezeu. Copiii tăi sunt ai Lui. Nu contează dacă trăiți o viață lungă pe pământ sau sunteți chemați să vă uniți cu Tatăl vostru Cel ceresc, fiindcă fiecare dintre voi este iubit și El va avea grijă de voi”. Lacrimile mele au încetat, mărturisește ea și apoi m-am culcat în acel pat, într-o așa liniște, așa bucurie, încât n-a trecut mult timp până ce am adormit”.
Să nu ne întristăm atunci când suntem ispitiți, ci, dimpotrivă, să ne bucurăm. Vânturile fac ca rădăcinile copacilor să se întărească tot mai mult. Ispitele fac ca sufletele credincioșilor să se întărească, treptat, în credință, în nădejde și în dragoste. Important este să nu ne încredem cu îngâmfare în puterile noastre, ci să ne bizuim pe ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, Lui trebuie să ne închinăm, pe El să-L chemăm! „Privegheați și vă rugați, zice Iisus, ca să nu intrați în ispită. Că duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios” (Mt. 26, 41).
Mulți dintre credincioșii de astăzi fac mare greșeală, pentru că cer de la Dumnezeu mai întâi lucruri pământești și abia la urmă cer iertarea păcatelor, care ne asigură fericirea și mântuirea sufletului. Iar Dumnezeu, dimpotrivă, ne poruncește să căutăm mai întâi Împărăția cerurilor, adică Biserica, rugăciunea, pocăința, împăcarea cu toți, postul, smerenia și Sfânta Împărtășanie și numai la urmă, să cerem și cele pământești, adică sănătate, reușită în viață, căsnicie, copii, ajutor în toate, pe care ni le promite să ni le dea gratuit, chiar dacă nu le cerem.
Flacăra credinței este cea care ne luminează drumul vieții și ne ferește de primejdii. De aceea, în clipe de îndoială sau în clipele grele ale vieții, să nu ne pierdem încrederea, ci să alergăm înaintea Mântuitorului, rugându-ne împreună cu Sfinții Apostoli: „Doamne, sporește-ne credința” (Lc. 17, 5).
Pentru creștini, norii negri ai necazurilor și ai amărăciunilor nu sunt decât umbra aripilor lui Dumnezeu. Ca să simțim aceasta este necesar să intrăm în profunzimea rugăciunii și să ne abandonăm toate interesele, păcatele, toate grijile și propriile intenții, în așa fel încât să resimțim, în rugăciune, iubirea lui Dumnezeu și să ne topim în ea.
De asemenea, trebuie să permitem lui Dumnezeu să ne pătrundă cu iubirea Lui imensă și în acest fel, ne vom umple mai mult de convingerea că noi nu suntem singuri pe lumea aceasta, nu suntem ca niște coji de nucă mânate de ape învolburate. Ci, odată altoiți pe tulpina lui Hristos, primim seva biruitoare, ne împărtășim de tăria Aceluia Care, deși a pătimit și S-a lăsat batjocorit și omorât, a învins puterile întunericului și S-a ridicat din suferință, strălucitor ca un soare luminos.
Înainte de a Se înălța la ceruri, Domnul ne-a promis: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Mt. 28, 20); „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (In. 14, 18).
Iubiții mei,
Nimeni nu va putea enumera vreodată toate minunile și darurile care umplu sufletele celor ce se roagă și trăiesc în evlavie. Istoria Bisericii cu persecuțiile sângeroase dezlănțuite împotriva creștinilor este istoria credinței care a biruit slăbiciunea legilor firii și vitregia veacurilor.
Eroii creștinismului stau acum înaintea tronului de domnie al lui Dumnezeu, Căruia Îi slujesc zi și noapte. Ei stau la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu a șters orice lacrimă din ochii lor (cf. Apoc. 7, 15-17).
În patria cerească, sunt Profeții și Apostolii, dulgherul Iosif și Sfânta Fecioară Maria, care n-au fost scutiți de suferințe. În cer, sunt toți cei ce L-au urmat pe Hristos, pe calea îngustă a crucii, printre care și apărătorii Legii noastre strămoșești în vremuri de prigoană și strâmtorare.
Știind aceasta, se cuvine să credem că iubirea lui Dumnezeu întrupată în Betleem și în istorie preface lacrimile în mărgăritare cerești și iadul suferinței în paradis veșnic. Acest adevăr îl exprimă colindul: „Doamne, Tu pe-ai Tăi nu’i lași/Nimiciți de cei vrăjmași./Uneori îi înstrăinezi, /Dar oriunde Tu’i veghezi./Vremea greului trecând,/Tu’i vei izbăvi curând./Sus în sfântul Tău locaș,/Unde nu’i nici un vrăjmaș”.
Mulțumindu-I lui Dumnezeu Atotțiitorul că, în anul care a trecut, ne-a ținut, ca un Părinte bun, sub acoperământul aripilor Sale (cf. Ps. 16, 8), Îl rugăm ca și în anul care începe, să ne aibă în paza Sa și să ne ferească de tot răul. Plecându-ne fruntea înaintea Celui Atotputernic, să-I zicem cu încredere: „Doamne, dă-ne ajutor în „lupta cea bună” și fă-ne parte de bogate îndurări și de binecuvântate împliniri, în viețile și în familiile noastre”. Amin.
ÎPS Irineu Pop-Bistrițeanul
